Peisajul e sumbru. Culorile calde ce ar indica entuziasme şi proiecte noi se împuţinează, copleşite de griuri, perspectiva se aplatizează, transparenţele se acoperă cu tuşe păstoase, grele. Viziunea se îngustează. E multă ceaţă şi lumina abia o străbate. De doi ani, industria media e deprimată, iar cuvîntul de ordine este supravieţuirea. Însăşi rezistenţa pe piaţă pare o victorie. Ce-o mai fi o să vedem.
Dar pînă la urmă o să treacă, nu? O să fie iarăşi ca înainte, cu bugete mari de publicitate pentru consumatorii înnebuniţi după „oferte“, cu moguli dispuşi să cheltuiască pentru proiecte-mamut – dar şi pentru „supape“ călduţe-drăguţe – cu proiecte ratate, dar din care dezvoltatorii cîştigă bine pe termen scurt şi, bineînţeles, cu salarii peste nivelul real al pieţei. La fel ca investitorii imobiliari, jurnaliştii şi publicitarii par să aştepte încă vremurile de dinainte. Unii dintre ei, cel puţin.
Din păcate, pentru mass-media lucrurile par a sta şi mai rău decît pentru piaţa imobiliară. În industria media, criza economică s-a suprapus peste o criză internă. De aproape un deceniu, managerii companiilor mass-media sînt într-o continuă căutare şi frămîntare pentru descoperirea unor noi modele de business şi adaptare la noile tehnologii. Pînă acum se pare că nu le-a reuşit.
Televiziunile, care păreau mai ferite de recesiune, nu mai încasează din reclamă nici ele aşa cum obişnuiau să o facă – deşi în România iau încă partea leului din bugetele de publicitate ale companiilor. În 2009, piaţa totală de publicitate pentru televiziuni a scăzut cu 40%, pînă la 270-280 de milioane de dolari, iar în 2010 scăderea faţă de 2009 e cu 10% (cf. Ziarul Financiar). Puţin probabil că vom asista la o revenire în forţă a bugetelor de publicitate pe modelul clasic de business media, indiferent de situaţia economică. Condiţiile de piaţă s-au modificat, apar alte obiceiuri de consum, elanul consumerist s-a estompat din cauza crizei, provocările noilor tehnologii se accentuează.
Rănile lăsate de Internet în presa tradiţională
Acum 10-12 ani, Internetul a dat prima mare lovitură statutului şi orgoliului jurnalistului de profesie, deposedîndu-l de unul dintre marile avantaje pe care le avea – accesul exclusiv la suporturile distribuţiei de masă. De atunci încoace oricine se poate adresa „lumii“ întregi, prin intermediul web-ului. Jurnalistul profesionist a fost silit să intre în concurenţă cu bloggerii şi forumiştii, iar companiile de media îşi văd diminuate bugetele de publicitate în favoarea mediului online. Numărul ziarelor vîndute la chioşc sau prin abonament a scăzut abrupt, din moment ce cititorul găsea ziarul gratuit pe web. Prin urmare, un model de business, care să ţină cont de încasările din vînzări sau abonamente, n-a mai fost ţinut în viaţă decît de practica generalizată a „inserturilor“, ziarul vînzîndu-se mai degrabă ca un adaos pe lîngă o carte sau un obiect, decît invers. Chiar şi aşa, publicitatea distribuită ziarelor tipărite a scăzut enorm în România, ajungînd la 18-20 de milioane de euro în 2010, după unele estimări.
În acelaşi timp, bugetele de publicitate online au crescut puţin chiar şi în 2010, pînă la 15-16 milioane de euro (poate ceva mai mult, ţinînd cont de publicitatea vîndută sau cumpărată prin Google, de pildă). E foarte probabil ca în 2011 publicitatea online să depăşească printul şi în România. În Marea Britanie, în 2010, publicitatea online este la acelaşi nivel sau mai sus decît publicitatea TV.
A doua lovitură a fost cea care a atins „urgenţa“ consumului de mass-media. Înainte, dacă pierdeai un interviu la radio sau la televizor, dacă ratai un articol de ziar sau dacă nu prindeai un episod din Twin Peaks, şansele să recuperezi pierderea erau foarte mici. Consumatorul era impulsionat să consume media în regim de „urgenţă“. Internetul şi noile tehnologii au făcut să dispară această „urgenţă“, articolul sau episodul pierdut se poate găsi cu uşurinţă oricînd doreşti, fie online, fie pe DVD.
DVR, adică evitarea clipurilor publicitare
Lipsa „urgenţei“ va afecta cel mai mult televiziunile, iar noua provocare se numeşte DVR (digital video recorder). DVR înseamnă fie un serviciu al firmelor de cablu TV, fie diferite softuri, fie dispozitive interioare sau exterioare televizorului, prin care poţi să-ţi înregistrezi programele preferate. Indiferent pe care dintre ele le va folosi spectatorul care urmăreşte o emisiune înregistrată, el va trece rapid cu telecomanda peste reclame; dar sînt şi destule softuri şi dispozitive care elimină de tot reclamele. Conform studiilor, în doi-trei ani aproape jumătate dintre cei ce se uită la televizor în Statele Unite vor folosi DVR-ul şi vor face asta exact din acest motiv, ca să nu mai piardă timpul cu publicitatea. „Spectatorul“ tradiţional, pasiv faţă de televiziune, se transformă destul de repede într-un „utilizator“ de televiziune. Şi pe Internet, utilizatorul agasat de sclipirile psihedelice ale reclamelor se poate dispensa de ele, folosind diferite aplicaţii de browser. Din studii a reieşit că utilizatorul obişnuit acceptă totuşi bannerele publicitare online, preferînd să nu facă efortul, de cîteva secunde bune, de a le bloca. Cînd vine vorba de programele de televiziune, situaţia se schimbă; spectatorul e dispus să preia controlul şi să încerce să evite şirul de clipuri publicitare. Iar reclamele eficiente sînt doar cele al căror mesaj nu poate fi evitat. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care în multe locuri, mai ales în Marea Britanie, bugetele de publicitate merg spre Internet sau telefonie mobilă. Nu spun că lucrurile se vor îndrepta cu aceeaşi viteză spre acelaşi deznodămînt şi în România, dar direcţia în care vor merge lucrurile, pe termen lung, e destul de clară.
Posibile modele
Vechile media şi modalităţile tradiţionale de a face publicitate probabil că nu vor dispărea în cîţiva ani şi va continua o simbioză între vechi şi nou. Ziarele care au renunţat complet la print au aflat în ultimii ani că nu e atît de uşor să te adaptezi noului mediu şi că încasările exclusiv din online nu sînt îndestulătoare. Televiziunile vor experimenta probabil în continuare diminuări ale veniturilor, concomitent cu reducerea costurilor. O foarte interesantă piaţă pentru produsele mediatice va fi cea a dispozitivelor mobile – telefoane „deştepte“, tablete, iPod-uri. Studiile de piaţă arată că utilizatorii sînt mult mai dispuşi să plătească pentru conţinut pe dispozitivele mobile decît pe Internet.
Care vor fi modelele de business viitoare e dificil de spus, dar se pot distinge pînă acum două direcţii. Prima ar fi ştirile şi programele video plătite, fie că e vorba de site-uri sau de aplicaţii pe telefon ori tablete; a doua este reprezentată de serviciile integrate, combinarea a diferite activităţi – folosirea încrederii pe care o are lumea în marca unei publicaţii, de exemplu, pentru alte produse sau servicii. De pildă, sînt foarte curios dacă firma de cablu ce va lansa televiziunea 10 TV va oferi în curînd şi servicii de DVR. La o firmă concurentă există acest serviciu de oarecare vreme, doar că nu ştiu pe nimeni care să-l folosească. Încă.
În ce priveşte ştirile contra cost, e încă prea devreme pentru a evalua dacă experimentul lui Murdoch este unul reuşit şi a devenit un model.
