Multe dintre tarile europene se confrunta in prezent cu criza datoriilor publice interne si a datoriilor externe. Istoria secolului XX ne-a invatat ca exista doar opt modalitati de a iesi din astfel de crize: cresterea bazei de impozitare, reducerea cheltuielilor, scaderea ratelor dobanzilor, crearea de hiperinflatie, reesalonarea datoriilor, solicitarea ajutorului extern, decretarea unui moratoriu, realizarea unei rapide cresteri economice... sau declansarea unui razboi.

Intr-un interviu acordat publicatiei "Le Nouvel Observateur", Jacques Attali declara ca trebuie facut orice pentru a iesi din criza prin crestere economica; dar exista oare suficienta unitate si, mai important, suficienta solidaritate in cadrul Statelor Unite ale Europei pentru atingerea unui astfel de deziderat?

Intr-o epoca de profunda globalizare economica, o Europa nesolidara, in care intre rigoarea bugetara a Nordului se afla in contradictie cu haosul deficitelor Sudului, nu este doar un focar de instabilitate, dar poate deveni un teren propice amplificarii sentimentelor si actiunilor nationaliste.

Solidaritatea in Europa secolului XXI nu trebuie in nici un caz sa inteleasa ca o noua forma de socialism, in care economiile Nordului compenseaza risipa Sudului pentru a echilibra cele 27 de bugetele nationale.

Impunerea fortata a rigurozitatii germane in bilanturile tarilor din PIGS este o tentativa la fel de utopica precum aceea de a transforma un copil hiperactiv in mim. Solidaritatea nu trebuie confundata cu egalitarismul. Nu toti europenii sunt la fel de harnici si intreprinzatori, prin urmare pot impartasi acelasi standard de viata. Unificarea europeana i-a facut pe multi dintre noii intrati sa confunde nazuintele cu nevoile reale. Avem un drept de necontestat de a visa si de a ne stabili obiective, dar avem in acelasi timp datoria de a discerne visurile de realitate.

Daca nu vrem ca doamna Merkel sa se metamorfozeze din Mrs. Europe in Frau Deutschland, trebuie sa acceptam ideea ca suveranitatea nationala nu implica in mod necesar suveranitate bugetara. Un bun inceput l-ar constitui numirea presedintelui BCE numai pe criterii de performanta si profesionalism si nu in functie de nationalitate. Iar urmatorul pas logic ar fi ca viitorul comisar european pentru programare financiara si buget sa fie desemnat nu dintre candidatii cei mai impaciuitori ci dintre cei mai putin dispusi la compromisuri.

Intr-un cuvant, solidaritatea incepe acolo unde sfarseste nationalismul obtuz. Daca vrem ca Polonia sau Slovacia sa participe din toata inima la salvarea Greciei sau a Spaniei, atunci la fel de bine ar trebui sa ne abtinem de la a-i privi pe germani ca pe “fraierii” Europei si pe greci ca pe “smecherii” acesteia.

Perspectivele hegemoniei SUA asupra economiei mondiale devin din ce in ce mai evidente. G-20 este doar un popas cu prietenii pe drumul de la G-7 la G-2; si chiar cu SUA si China ca pereche finalista, unul dintre parteneri tot trebuie sa conduca tangoul. In aceste conditii Europa si economia ei au mare nevoie de lideri - fie ei indivizi sau natiuni – care sa se remarce dar nu sa se ridice deasupra semenilor, care sa conduca dar nu sa domine.

Avem nevoie urgenta de un plan european anti-catastrofa, dar inainte de a-l concepe trebuie sa ne tinem seama ca doar "rearanjand sezlongurile pe puntea "Titanicului", asa cum spune Joseph Stiglitz in recenta sa carte, nu vom schimba destinul. Ceea ce ne trebuie este un alt echipaj. "The New York Times" pune o intrebare esentiala: oare liderii de astazi ai economiilor Statelor Unite si Europei au invatat ceva din greselile trecutului? Si daca da, ce anume?

Avem mare nevoie de o viziune noua asupra pietelor financiare, care nu pot fi reglementate de catre aceiasi oameni care le-au dereglementat. Cei aflati in prezent in fruntea forurilor de reglementare tin discursuri si formuleaza iar si iar aceleasi avertismente, uitand ca sunt pusi acolo sa reglementeze, nu sa predice.

In ultima vreme cei cu putere de decizie au dat dovada de tot mai multa implicare si hotarare, dar tot ceea ce au realizat pana acum sunt niste maxi-fonduri de bailout, in loc de planuri si decizii de anvergura. Acestia au ajuns cumva la ideea ca solutiile care au dat roade in trecut pot la fel de bine sa fie aplicate si de data aceasta. Si parca tocmai ca o ilustrare a teoriei implicarii din psihologie, de indata ce se asuma o pozitie toata lumea sare sa o apere, fara a sti daca este justa sau nu. Reducerea cheltuielilor sau marirea impozitelor, de exemplu, se numara printre acele masuri care sunt sustinute cu inversunare inainte de a-si dovedi in vreun fel eficienta.

Suntem convinsi ca avem nevoie de o crestere economica rapida si ca o astfel de crestere nu poate fi decat rezultatul unui New Deal european; ne lipsesc insa cei 27 de dealeri capabili sa il prefigureze in haosul ce stapaneste vastul dealing-room al Europei. Si mai presus de toate lipseste acel personaj providential care sa-i inspire si sa-i mobilizeze pe ceilalti 26; apoi, intorsi acasa, fiecare si-ar convinge conationalii de necesitatea absoluta de a pune in aplicare acest New Deal. Daca nu vrem ca el sa fie impus prin forta financiara sau de oricare alt fel trebuie sa acceptam ideea targului inainte de a sti exact ce implica.

Europa poate fi salvata nu prin fonduri de caritate transformate in fonduri de bailout ci prin fonduri de solidaritate gestionate cu intelepciune si parcimonie de cei care au invatat din lectiile trecutului.

NU exista tari too big to fail, ci exista doar o Europa unita, care este cu adevarat too big to fail.

Discurs sustinut de Cristian Sima la Bruxelles, in cadrul conferintei "Is Europe's energy security policy a reality or an ambition?", organizata de Security & Defence Agenda, Friends of Europe si Eurisc (26 mai 2010)