Politicile noastre publice sunt dominate de modele. Am preluat tale-quale modelul francez in zorii modernitatii statului roman. Apoi Carol I a adus cate ceva din modelul german, pe ici pe colo, prin partile mai degraba ne-esentiale. A urmat apoi marele experiment al modelului sovietic, urmat de variatiunea lui sub-umana, modelul nord-coreean.

Dupa revolutia-model a urmat o perioada de panica si de cautare de noi modele. Ca o gaina fara cap politicienii nostri se agitau fara directie in cautarea unei noi idei de imprumut. O vreme chiar au incercat sa se aventureze fara una, lansand tema atat de ridiculizata a “democratiei originale”. Au abandonat-o repede ridicand intai in slavi modelul suedez al statului ultra-social, revenind apoi la bunul si incercatul model francez centralist-etatist inainte de a se abandona cu arme și bagaje unui banal model european generic, impus de “aquis communautaire” si de salturile mortale pe spate pe care bietul nostru stat a trebuit sa le faca pentru a parea suficient de civilizat incat sa fie primit la masa bucatelor alese, europenesti.

In toata tevatura asta am omis sa urmarim si sa ne inspiram de la singurul model cu adevarat relevant pentru noi. Modelul grec.

Grecia isi datoreaza relativa prosperitate pe de o parte unei naturi generoase dar mai ales unei pozitii geo-strategice si unei mosteniri culturale care au facut-o un pion esential pe tabla de sah a razboiului rece, un pion de neabandonat lacomiei lui Stalin. Grecia a trebuit mereu si a fost mereu salvata. Cateodata de altii, dar cel mai adesea de ea insasi.

In 1981, in ciuda opoziției unor state fondatoare, Grecia a fost admisa in Uniunea Europeana. A urmat ceea ce Wikipedia numeste o perioada de inflorire si crestere, alimentata generos de bani europeni. In doar zece ani țara s-a umplut de ferme de porci, finarate nerambursabil de SAPARD, amplasate in locatii stupefiante pe malul marii in care erau crescuți 10 porci intr-o cocina de lemn, de catre un fermier care avea musai nevoie pentru asta de o mare vila cu piscina și cu vedere la mare.

Pana la Olimpiada din 2004, in ciuda noianului de bani europeni, Grecia nu avea decat vreo 70 km de autostrada, facuti cu mari sacrificii. In schimb avea un stat urias, plin de nepoti si de nepoate si o clasa politica condusa dinastic de familiile Karamanlis si Papandreou. Pentru a susține acest stat enorm si ineficient, un electorat indolent, carcotas si mereu dispus sa lase pe altcineva sa se ocupe de problemele lui a fost mituit cu sume de bani sub forma de pensii, salarii sau beneficii de tot felul.

Pentru ca, insa, poporul grec e un mare practicant al sportului ganditului cu doua creiere, doar o mica parte a populației, (care mai recent a inceput sa se identifice pe sine drept “vlahas”, in taducere “tampiti”) platesc taxe. Restul se razbuna pe soarta fentand fiscul care mai de care mai voios. In 30 de ani de progres, asta a dus la o datorie externa binisor mai mare decat PIB-ul tarii, adica peste 300 mld EUR! In 1981, cand a intrat in UE, Grecia avea un PIB/capita de 80% din media europeana. Cand a intrat in zona euro, in 2001, a serbat cu fast 20 de ani de Uniune, ocazie cu care a constatat cu mandrie ca PIB-ul crescuse pana la … 80% din media europeana.

Dar nu e nimic, Institutul de Prognoza al Greciei a analizat perspecitvele de crestere si se asteapta ca peste 20 de ani Grecia sa aiba un PIB de, ati ghicit, 80% din media europeana. Daca o avea noroc.

Citeste mai mult si comenteaza pe blogul lui Adrian Stanciu.