Acum exact 53 de ani, pe 6 decembrie 1956, in semifinala competitiei de polo a Olimpiadei de la Melbourne se intilneau echipele Ungariei si Uniunii Sovietice. Avea sa fie - si sa ramina pina astazi - cel mai dramatic meci din istoria acestei discipline sportive.
Inainte de a sosi in Australia, echipa Ungariei a petrecut ultimele luni in cantonament, intr-un centru sportiv din apropierea Budapestei. Izolati de exterior, sportivii urmareau ingrijorati, de la distanta, interventia Armatei Rosii impotriva unei populatii revoltate de abuzurile regimului local de inspiratie stalinista. Evacuati mai intii in Cehoslovacia vecina de teama Revolutiei, poloistii au aflat abia la Melbourne detalii despre intreaga tragedie a tarii lor, aflata deja sub ocupatie sovietica. Au intrat prin urmare in bazin nu doar cu intentia de a-si apara titlul, ci si cu gindul la o revansa istorica.
Simteam ca nu jucam doar pentru noi insine, ci pentru o tara intreaga
Ervin Zador, poloist maghiar
Cu doua minute inainte de finalul unei partide pe care urma sa o cistige cu 4-0, poloistul ungur Ervin Zádor este scos din bazin cu fata siroind de singe: „Simteam ca nu jucam doar pentru noi insine, ci pentru o tara intreaga”, avea sa declare dupa un meci care, neindoios, avea sa repare intr-o oarecare masura onoarea profund ultragiata a unei natiuni.
„Baia de singe de la Melbourne”, cum a ajuns sa fie cunoscut episodul relatat mai sus, demonstreaza ca, asemenea razboiului, si sportul poate fi o „continuare a politicii cu alte mijloace.” (Clausewitz). Devenit fenomen de masa, supus entuziamului pasional al unui public globalizat, sportul mobilizeaza energiile unei natiuni in mici razboaie, in sens propriu, conventionale. Transformarea - pervertirea? – sportului contemporan nu e legata doar de extrema profesionalizare si de captarea lui definitiva de catre industria divertismentului. As spune ca sportul a devenit altceva si de cind i s-a cerut, spontan sau programatic, sa fie vectorul unor proiecte politice: afirmare a identitatii nationale, expresie a fortei economice, distilare a unor rivalitati seculare sau, dimpotriva, manifest al unei fericite reconcilieri. In epoca omniprezentei mass-media, antreprenorii politici nu se pot priva de avantajele de imagine si comunicare ale unor evenimente sportive.
Exemplele ilustrative sunt foarte numeroase. Cele mai multe ilustreaza, din pacate, legatura dintre sport si violenta internationala, in rasparul traditiei lui pax olimpica, care impune armistitiul generalizat in timpul competitiilor sportive semnificative.
In vara lui 1969, tensiunile cronicizate dintre Honduras si El Salvador degenereaza intr-un razboi, dupa un extrem de tensionat meci de fotbal intre cele doua reprezentative. „Razboiul fotbalului” s-a declansat in 14 iulie, prin operatiuni aeriene si terestre, a durat pina spre sfirsitul lunii si s-a soldat cu circa 2000 de victime, peste 100 000 de refugiati, o sincopa durabila a raporturilor dintre cele doua tari si falimentul de facto al pietei comune central-americane.
In noaptea de 5 septembrie 1972, un commando palestinian patrunde in satul olimpic de la München, sechestreaza si ucide mai multi membri ai echipei nationale a Israelului. Rapitorii au, desigur, revendicari politice – in esenta eliberarea unui numar important de prizonieri palestinieni, pe care le exprima prin cel mai sordid instrument de PR international, terorismul.
In martie 2009, echipa de cricket a Sri Lankai cade victima unei ambuscade teroriste in Lahore, Pakistan. Printr-un miracol, sunt ucisi doar politistii din escorta. Incidentul este citit imediat in cheie politica: pentru India, atentatul e atribuibil acelorasi radicali islamisti pakistanezi din spatele crimelor de la Mumbai (noiembrie 2008); voci in Sri Lanka ii evoca pe separatistii tamili, in vreme ce Sardar Nabil Ahmed Gabol, un ministru pakistanez, vede in incident „o declaratie de razboi a Indiei.”
Pe de alta parte, sportul poate contribui la vindecarea unor rani istorice. Procesul de reconciliere dintre Turcia si Armenia - impiedicat de disputa privind masacrul armenilor anatolieni la inceputul secolului XX, dar si de conflictul din Nagorno-Karabah - a debutat simbolic, in 2009, prin prezenta presedintilor respectivi, Gül si Sarkisian, la meciurile de fotbal din preliminariile campionatului mondial intre echipele lor nationale.
Cei doi sefi de stat au avut astfel intelepciunea de a converti potentialul conflictual al celor doua meciuri in energia necesara aplanarii, in interes reciproc, a unei vechi inamicitii. Au surprins de asemenea unul din elementele inevitabile, fiindca sistemice, ale diplomatiei contemporane: dimensiunea ei publica.
Spre deosebire de diplomatia traditionala, exclusiv a cabinetelor private si negocierilor confidentiale, relatiile internationale evoleaza azi, in buna masura, si in public, in fata ochilor mai mereu critici ai opiniei internationale. Colocviile secrete intre lideri continua sa fie esentiale, dar tot atit de importanta e si pecetluirea rezultatelor dobindite prin gesturi publice cu o mare greutate simbolica.
0
1
