Suntem o tara a contrastelor si a paradoxurilor. Asta nu e ceva nou. Si nici ceva neaparat rau, sau neaparat bun. Face parte din farmecul nostru ca natie ca suntem greu de etichetat in spatii comune. Avem laturi luminoase de o lumina neasteptata dar si laturi intunecate de care nu prea ai vrea sa te apropii. Oamenii vad ce le convine, ce le confirma stereotipurile sau ce le potoleste temerile. Dar azi vreau sa ma opresc doar la una dintre multele dihotomii care marcheaza societatea noastra, scrie Adrian Stanciu pe blogul sau.

O puteti vedea foarte bine calatorind cu metroul prin Bucuresti. Coborati in subteran ca intr-o pestera a lui Ali Baba. Lumina e chioara, miroase dubios, a catran de sine, mucegai si urina, amestecat cu arome de langosi cu branza. Nu exista indicatii; trebuie sa te orientezi si sa te descurci, e pentru cunoscatori. Cunoscatorii, de altfel, se si misca siguri pe ei si dezinvolti si un pic iritati pe neofitii care incurca locul.

E oarecum murdar, nu foarte, dar suficient incat sa para dubios. Casele de bilete sunt niste gherete de tabla cu femei zgribulite in pulovere lalai, inghesuite printre butice cu pufuleti si tigari si ciocolata. Turnichetii par facuti la Automatica SA din resturi, vopsiti cu vopsea lovitura-de-ciocan (mereu m-am intrebat de ce dracu’ ii zice asa) si te astepti mereu sa se blocheze, desi nu o fac. Peretii sunt acoperiti cu caramida aparenta tip, de pe vremea marelui ctitor, cazuta pe alocuri. in fine, e o mare jale. Te gandesti cu groaza la momentul in care o sa te urci in tren.

Apoi vine trenul si trage la peron. Intri cu strangere de inima. Si… stupoare. E impecabil. Mai mult decat impecabil. E uluitor. E curat, luminos, foarte, foarte confortabil, racoros vara si calduros iarna, larg, rapid, silentios. E pur si simplu minunat. Metrourile din Paris, Londra sau New York, cu care circul adeseori, sunt niste rable imputite pe langa metroul din Bucuresti. Cum naiba e posibil asa ceva?

Citeste continuarea si comenteaza peblogullui Adrian Stanciu.