Am scris unarticol in Dilema despre ideea de a cere bani pe pentru stirile online. Nu spun asta in articol, dar cred ca daca lucrurile chiar vor merge in directia asta, esecul ce va urma ne-ar putea duce la o rupere radicala de jurnalismul traditional. Adica in loc sa-l conserve, asa cum isi doresc cei ce vor sa o puna in practica, s-ar putea sa-l destituie. Nu sunt cine stie ce idei originale in articol, am incercat sa scot doar la lumina unele fapte si idei. Si sunt un pic cam pueril cand vorbesc de colaborare „vrand-nevrand” intre actorii de pe o nisa de piata online, recunosc.

Pe scurt cam asta gandesc:

Initiativa lui Rupert Murdoch de a pune cititorii publicatiilor sale online sa plateasca pentru continut jurnalistic semnifica mai mult decat o simpla incercare de a salva jurnalismul clasic. Este o incercare de a impune pe Internet regulile din piata presei scrise, in care concurenta, cota de piata si influenta sunt ceea ce conteaza in primul rand. Aceasta impunere – pentru ca asta e, o masura a celor mari din mass-media traditionala – va da nastere probabil la ceea ce s-ar putea numi „piata de continut”, ceva ce n-a mai existat pana acum si s-ar putea sa nici nu poata exista pana la urma. Prin „piata de continut” inteleg un aranjament in care se vand informatii de interes general, „noutati” si opinii despre societate unor cumparatori, fara ca in aceste tranzactii sa mai conteze suportul pe care se livreaza „produsul”. Sigur ca dintotdeauna informatiile au costat bani. Numai ca aici e vorba de continut jurnalistic, nu de descoperirile pe care le face un detectiv particular sau de sfaturile unui consilier financiar.

Ce se va intampla cand va trebui sa platesti ca sa citesti ziarele online? Dificil de spus, dar e mai mult decat posibil ca esecul sa fie atat de mare incat sa desfiinteze ceea numim acum jurnalism traditional, cu formele lui clasice de organizare, in redactii cu departamente, politica, social, cultura etc, cu newsroom, cu oameni specializati pe reportaje sau pe teme economice.

Piata romaneasca de ziare online e deocamdata ferita de posibilitatea de a introduce stiri pe bani pentru ca ea inca nu a ajuns sa functioneze ca o piata pe model online, adica orientata spre utilizator. Marea majoritate sunt substitute online ale printului sau televiziunilor si deci functioneaza ca pe piata traditionala de media.

De ce m-a interesat intr-atat chestiunea asta incat sa scriu doua articole despre ea? Pentru ca mi se pare ca se anunta una dintre cele mai mari schimbari din ultimii 20 ani in industria mass-media si e incitant sa te gandesti la diferitele posibilitati si cai ce ar putea fi urmate.

Articolul din Dilema:

Ştiri online pe bani – o confuzie de modele –

Există două concepţii sau viziuni despre „afacerea” siteurilor de ştiri pe Internet. Una e cea în care se translatează modelul de afacere din presa tradiţională şi în care predomină termeni precum concurenţă, cotă de piaţă şi leadership. Cealaltă se bazează pe experienţele de business online şi se descrie în cuvinte precum colaborare, creativitate, orientare spre utilizator, participare.

„Google ne fură ştirile” - s-au plâns, la sfârşitul săptămânii trecute, Rupert Murdoch, şeful News Corporation, şi Tom Curley, şeful Associated Press. Aflaţi la Beijing, la un summit al celor mai importanţi „executivi” din mass-media, cei doi s-au arătat foarte supăraţi pe motoarele de căutare, în special pe Google, şi pe agregatoarele de ştiri care le preiau informaţia fară să plătească.

„Agregatoarele de ştiri şi plagiatorii vor trebui în curând să plătească pentru că ne preiau conţinutul” - a spus Murdoch; şi a adăugat: „Dacă nu profităm de actualul curent spre conţinutul cu plată, creatorii de conţinut - noi, cei de aici, din sală - vom fi cei ce vom plăti, iar hoţii de conţinut („content kleptomaniacs”) vor triumfa.”

Dacă e să vorbim doar de Google, dreptatea nu prea pare a fi de partea lui Murdoch. Pentru că lucrurile pot fi privite şi dintr-o perspectivă inversată. Se poate spune, de pildă, că Google este cel ce oferă un serviciu gratuit siteurilor de ştiri, aducându-le mai mulţi utilizatori. Google News preia doar titlul ştirii şi un fragment de text, iar când utilizatorul dă clik pe link intră în pagina de pe siteul original. În plus, Google oferă explicaţii precise şi detaliate despre cum poţi face ca siteul tău să nu mai fie văzut de roboţii de căutare. Cu alte cuvinte, dacă nu-ţi convine ce face Google, poţi foarte uşor să ieşi din lista de căutări şi să renunţi la serviciile lui. E simplu. Dar dacă e atât de simplu, de ce atâta înverşunare?

Declaraţiile belicoase de săptămâna trecută de la Beijing ale lui Murdoch trebuie înţelese în contextul anunţului de acum două luni, conform căruia, din vara anului 2010, utilizatorii vor trebui să plătească accesul la ştirile de pe siteurile deţinute de News Corp. Sunt afirmaţii ce denotă o anume concepţie şi viziune asupra a ceea ce, de aici încolo, s-ar putea numi „piaţa de conţinut”.

Pentru majoritatea oamenilor de Internet - pentru cei implicaţi în crearea unor afaceri profitabile online -, anunţul magnatului media a părut absurd, nebunesc şi au fost expuse sute de argumente împotriva acestui model de afacere, considerat demodat si pernicios. Şi totuşi este foarte probabil că lucrurile vor merge în această direcţie. Cel puţin o vreme. De ce?

Cea mai bună explicaţie pare să o dea Michael Wolf (autor, între altele, al unei cărţi cu titlul „Autumn of the Moguls”), în „Vanity Fair”: „În concepţia lui Murdoch, media funcţionează ca o afacere bună doar dacă poate ajunge la un control semnificativ al pieţei – prin preţ, (...) prin controlarea distribuţiei (el şi-a petrecut douăzeci de ani încercând să monopolizeze distribuţia prin satelit din toată lumea).

Şi într-adevăr, anunţându-şi intenţiile de a livra tot conţinutul contra cost, nu numai că a făcut din acest model al plăţilor pentru conţinut principala temă a strategiilor digitale în alte companii de publishing tradiţionale, ci i-a imprimat forţa unui aproape fait accompli”. Şi asta aproape fără ajutorul nimănui.

Întrebarea esenţială generată de felul cum pune Murdoch problema este aceea dacă e posibil să existe ceea ce aş numi „piaţă de conţinut”. Sunt oamenii interesaţi să cumpere conţinut pur? (În fond, suportul/mediul ştirilor online e afacerea furnizorilor de Internet.)

Până acum, în realitate, nimeni n-a vândut vreodată ştiri şi nimeni nu le-a cumpărat, argumentează Paul Graham, un cunoscut eseist şi programator . În cazul presei tipărite, lucrurile se petreceau ca şi cum editorul unui ziar vindea hârtie, iar afacerea era gândită din acest punct de vedere. Conţinutul ca atare conta mai puţin în afacere, era doar mijlocul de a vinde hârtia. „Aproape orice formă de publicare a fost organizată ca şi cum suportul ar fi ceea ce se vinde, iar conţinutul ar fi irelevant. Editurile stabilesc, de obicei, preţurile cărţilor pe baza costurilor de producţie şi distribuţie. Ele tratează cuvintele tipărite în carte aşa cum un fabricant de textile tratează imprimeurile de pe material” - spune Graham. Acum însă suportul hârtie s-a evaporat, iar editorii ziarelor au ajuns să creadă ca vor putea vinde doar conţinut. A existat, într-adevăr, şi înainte o piaţă de conţinut, dar ea era marginală şi era vorba de informaţii care îi ajutau pe oameni să facă bani. Şi astăzi abonamentele plătite la newslettere cu informaţii premium pentru diferite categorii de investitori merg destul de bine. Nu am auzit însă de abonamente plătite la newslettere cu ştiri.

Iar faptul că oamenii cheltuiesc o mulţime de bani pe software sau cumpără melodii de pe iTunes nu reprezintă un contraagument. Ei achiziţionează soft pentru că le este necesar în afaceri şi pentru că pot avea necazuri dacă folosesc versiuni piratate. Iar când cumpără o melodie de pe iTunes, plătesc, de fapt, o taxă pentru a putea asculta acea melodie pe un device anume. La fel ca şi în cazul presei tipărite, afacerea e gîndită din perspectiva device-ului numit iPod.

În opinia mea, ideea accesului plătit la conţinutul ziarelor reprezintă mai mult decât o încercare de salvare a jurnalismului tradiţional, a redacţiilor de ziar din vechea ordine a printului şi a afacerilor media clasice. Conţinutul plătit mi se pare o încercare de translatare a modelului pieţei tradiţionale de media – a regulilor şi a magnaţilor ei - în domeniul conţinutului online.

Încă de la începutul anilor 90 se pot distinge două concepţii sau modele de a aborda afacerile siteurilor de ştiri şi conţinut de pe Internet, fie că e vorba de siteuri de ziare, de bloguri, agregatoare sau motoare de căutare, platforme video sau siteuri sociale.

De o parte, sunt cei ce privesc Internetul prin prisma pieţei tradiţionale de ştiri: un mediu „teritorializat”, în care ceea ce contează este lupta cu concurenţa, cucerirea unui teritoriu, obţinerea unei cote de piaţă cât mai mari şi încercarea de dominare a pieţei. De cealaltă, sunt cei orientaţi spre utilizator, cei ce inventează noi modele de business şi de eficienţă, căutând să răspundă adecvat nevoilor utilizatorilor sau clienţilor lor. În această a doua viziune, oricât de ciudat ar suna, dezvoltarea unui concurent al tău reprezintă un lucru bun, ce te ajută şi pe tine să creşti, dezvoltarea lui îţi creează şi ţie oportunităţi şi dezvoltă piaţa pe segmentul pe care te poziţionezi. Şi invers, investiţiile pe care le faci tu ajută şi concurenţa să se dezvolte. Vrând-nevrând, într-un astfel de model, concurenţii devin colaboratori. Într-un fel, se poate spune că dacă Murdoch n-ar fi dat atâţia bani pe Myspace, probabil Facebook nici n-ar fi existat; investind în domeniul site-urilor sociale, a dezvoltat acest segment de piaţă. Deşi nu există un model clar, cu o descriere precisă, al succeselor pe Internet, e relativ uşor să-ţi dai seama dacă un proiect va funcţiona sau nu - e de ajuns să vezi că el răspunde nevoii cuiva. Sunt oamenii dispuşi acum să plătească pentru un conţinut mai bun?

Comenteaza pe blogul lui Merlin