Franta a cunoscut trei guverne de coabitare de la instaurarea celei de a cincea republici. Fiecare a fost numit la capatul unui scenariu similar: 1. alegerile parlamentare produc o Adunare Nationala care are o majoritate opusa politic presedintelui in exercitiu; 2. premierul demisioneaza; 3. presedintele numeste in postul de premier pe liderul partidului castigator in alegerile parlamentare, sau propunerea facuta de acesta, scrie Doc, pe blogul lui.

Nu exista un caz in care alegerea unui presedinte opus politic majoritatii parlamentare si guvernului sa fi dus la coabitare, asta dintr-un motiv simplu: presedintele francez poate dizolva parlamentul cand doreste; de fiecare data cand s-a aflat in situatia descrisa mai sus, presedintele a dizolvat imediat parlamentul iar alegerile au produs o majoritate favorabila lui.

Avem alt caz semnificativ pentru discutia noastra: premierul de Villepin a demisionat in ultima zi a mandatului dlui Chirac, astfel incat presedintele nou ales, dl Sarkozy sa poata lucra imediat cu un guvern numit de el.

Luati la purecat Constitutia Frantei, cautati acolo un singur articol care sa justifice – nu, sa oblige astfel de episoade. N-o sa gasiti asa ceva. N-o sa gasiti un cuvintel spus despre coabitare, nicaieri nu scrie ca presedintele are alte atributii dupa alegerea unei Adunari Nationale sau ceva asemanator.

Prevederile privind primul ministru sunt extrem de simple: e numit de presedinte, punct. Fara conditionari, fara consultari cu partidele, fara investitura in parlament. E adevarat ca parlamentul poate obliga guvernul sa demisioneze, dupa tipicul unui sistem parlamentar. Dar alte cazuri de terminare a mandatului nu exista. Premierul poate demisiona daca doreste, dar, altfel decat printr-o motiune de cenzura, nu poate fi obligat sa o faca.

Va vine sa credeti? Scriam mai demult ca primejdia majora este sa ajungem sa credem ca, de vreme ce lucrurile de aici nu par sa iasa dintr-un tipic, atunci tipicul acela reprezinta normalitatea, sau cel putin ceva inevitabil.

In aceste conditii, faptul ca sistemul politic francez a reusit sa functioneze vreme de 50 de ani ar aparea de-a dreptul miraculos. Repet, nicio prevedere constitutionala nu obliga presedintele francez sa numeasca un anumit prim ministru. Nicio prevedere constitutionala, alta decat cea privind motiunea de cenzura, nu obliga un guvern francez sa demisioneze.

Dupa tipicul nostru, presedintele ar fi numit un premier agreat de el, parlamentul l-ar fi demis, presedintele l-ar fi numit din nou, parlamentul l-ar fi demis si tot asa, pana cand parlamentul ar fi putut fi dizolvat, cine stie, poate si dupa aceea. Iar un premier in postura lui de Villepin ar fi fluturat Constitutia in fata presedintelui atragandu-i atentia ca pana cand nu e demis printr-o motiune de cenzura adoptata in parlament e liber sa-si continue mandatul.

Nu sunt atat de familiar cu mediul politic francez, dar cred ca asemenea scenarii sunt de neconceput. E de neconceput ca presedintele sa incerce sa isi impuna vointa politica in fata unei majoritati proaspat alese, e de neconceput ca un premier sa isi schimbe peste noapte sustinerea politica in parlament doar ca sa-si continue mandatul, e de neconceput ca presedintele nou ales sa nu aiba posibilitatea sa-si puna in aplicare programul politic cu care a fost ales.

Citeste restul articolului si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.