A fost criza declansata intentionat? Este o intrebare pe care conspirationistii de pretutindeni si-au pus-o si inca nu au ajuns la un raspuns satisfacator. Daca da, atunci cu ce scop? Cine are de cistigat? Cine are de pierdut? se intreaba Dan Selaru pe blogul sau.

Daca admitem teza intentiei, atunci nu avem incotro decit sa admiram maiestria magistrala, forta bruta si capacitatea intelectuala aproape imposibil de imaginat a celor care au pus-o in aplicare. La prima vedere, o astfel de operatiune ar fi mult prea greu de pornit, de mentinut dar mai ales de controlat. Cine ar avea atita capacitate incit sa gindeasca cele mai mici detalii, astfel incit sa mearga in directia dorita si sa nu divagheze de la scopul propus? Cine ar avea o atit de profunda cunoastere a mecanismelor intime ale psihologiei umane, astfel incit sa stie cind si unde sa intervina, pentru a obtine efectul dorit? Doar citeva intrebari retorice, pentru care conspirationistii cei mai fanatici stiu raspunsul, la fel de sigur cum stiu ca apa este doua treimi hidrogen si o treime oxigen. Sau era invers?

Hai sa comparam cu criza din ‘29 si efectele ei de dupa, nu cele din timpul crizei, care stim cit de dramatice au fost. Ce masuri s-au luat atunci si au ramas valabile si pina in ziua de azi? Cel putin pe hirtie:

1. Ajutorul de somaj (nu exista de nici o culoare)

2. Garantarea depozitelor bancare (la fel, inexistenta pina atunci)

3. Program de munca de 8 ore

4. Salariu minim garantat

Cam astea ar fi, printre cele mai importante. In mod evident, din aceasta sumara enumerare se vede ca zilele economiei Dickensiene au luat sfirsit. Zilele acelei economii in care toata lumea muncea cite 16 ore pe zi, pe ceva maruntis. Acum doar citiva mai muncesc in acest fel si acest tip de munca infernala este exceptia, nu regula.

S-ar fi gindit cineva la acestea inainte de criza? Probabil ca da. Ar fi fost cineva dispus sa le implementeze? Cu siguranta nu. De ce? Pentru ca toate acestea costa bani. Bani multi. Bani pe care minuitorii de capital nu ii scot din buzunar cu usurinta, pentru ca un bussiness nu este o societatate de binefacere. Din punctul acesta de vedere, social, criza din ’29 este la fel de importanta ca si revolutiile europene din secolul 19, incepind cu 1789 (stiu, e in secolul 18, dar cam de pe acolo a inceput dansul. In fine, dansul a inceput mult mai devreme, cu cruciadele, dar de ce sa ne complicam?!)

Acum, ca am luat in calcul efectele pe termen lung si am vazut ca au fost pozitive, putem sa ne intrebam cam care ar fi fost mecanismul prin care s-ar fi putut initia si sustine aceasta, sa-i zicem, revolutie. Metoda principala, daca e sa ne luam dupa ce zice Murray N. Rothbard, a fost inflatia. Inflatia introdusa prin diverse mecanisme si instrumente de piata monetara, pe care el le identifica si analizeaza, toate aflate la dispozitia exclusiv a institutiilor financiare ale statului (statul americat, capul rautatilor. Rothbard zice ca nu e chiar asa si ca vina trebuie gasita in alta parte, dar nimeni nu prea stie amanuntul asta). Inflatia a inceput in anii '20 si a continuat timp de un deceniu, cu adinciri si atenuari, pina in anul fatidic ’29 cind nu s-a mai putut sustine si bursa a cazut. Deci, in ipoteza unei intentii, totul a fost cit se poate de simplu si absolut infailibil: introduci ispita si lasi restul pe seama lacomiei umane. Magnific de banal.

De ce a fost criza din ’29 atit de severa? Panici, recesiuni si depresii mai fusesera pina atunci. Atunci ce a fost atit de diferit la aceasta recesiune, in particular? Ei bine, in aceasta recesiune, masurile testate in toate celelalte recesiuni anterioare nu au mai fost aplicate: lasarea libera a pietei, reducerea cheltuielilor si taxelor guvernamentale, permiterea scaderii preturilor si a salariilor pina la noul nivel de echilibru, permiterea falimentului acelor afaceri care se dezvoltasera nesabuit, minate de easy credit si free money. Cam astea au fost masurile care au functionat de fiecare data inainte, fara gres.

Citeste continuarea si comenteaza peblogul lui Dan Selaru.