Afisul era la usa sectiei in care am votat eu. Mi se pare foarte potrivit. Pe 30 noiembrie nu s-au facut dansuri, ci s-a votat. Modul in care televiziunile au relatat rezultatul acestor alegeri arata o buna doza de diletantism. “PSD castiga!”, “Rasturnare de situatie! PD-L castiga!” etc. etc. – totul cu semne multe de exclamare, culori tipatoare, moderare tipatoare samd. Cineva care ar crede ca televiziunile chiar isi fac datoria de informare, ar ajunge la concluzia ca de cele 0,7% voturi sau 2 mandate sta agatata soarta alegerilor. Aiurea.
Asa cum am explicat, “castigatorii alegerilor” sunt cei care reusesc sa formeze o majoritate in parlament. Din pricina unui sistem electoral proportional si a unor partide neserioase si nedemocratice electoratul este exclus complet de la aceasta decizie fundamentala. Nu poate fi nici o indoiala ca, dincolo de aspectele si numirile care nu pot fi ascunse, detaliile intelegerii finale - oricare vor fi cei ce o vor realiza, nu vor fi facute publice. Prin urmare e de presupus ca interesul public va fi un factor minor in aceste negocieri. E foarte probabil ca intelegerile initiale sa acopere foarte multe decizii si numiri, la fel cum e probabil ca aceste intelegeri sa se naruie ulterior, cu scandalul de rigoare. Avem un exemplu viu in scurta existenta a Aliantei D.A. - formata din doua partide cu un program politic si un obiectiv partizan comun, si bazata pe un protocol de functionare transparent. Niciuna din combinatiile post-electorale de acum nu are, nici pe departe, premise la fel de bune. Toti participantii la acest dans politic stiu foarte bine lucrurile acestea. Prin urmare, punctele principale ale acestor negocieri vor fi posturile cheie, cele care au si putere de decizie si o (relativa) stabilitate. Trei sunt cele mai importante:
1. Primul-ministru. La capitolul stabilitate acest post pare destul de precar. O majoritate parlamentara poate sa indeparteze din post un premier printr-o motiune de cenzura. Asa e teoria. In practica, insa, postul s-a dovedit mult mai stabil, din doua motive simple: e usor sa se formeze o majoritate parlamentara pentru revocarea unui premier, e ceva mai greu sa se formeze una pentru sustinerea unuia nou, cu guvern cu tot; iar apoi desemnarea candidatului la postul de premier este dreptul presedintelui, care are alternativa dizolvarii parlamentului. La capitolul putere, postul de premier este, fara indoiala, cea mai puternica demnitate unipersonala din sistemul politic autohton. Unul din precedentele lasate mostenire de dl Tariceanu este un guvern care, nu doar ca legifereaza prin ordonante, ci si blocheaza in mod activ functia de legiferare a parlamentului.
2. Presedintii celor doua Camere ale parlamentului Puterea detinuta de titularii acestor posturi nu este nici pe departe la fel de mare precum cea a premierului, desi avem precedente de acte si tentative de marire abuziva a lor, de la dnii Nastase si Olteanu (refuzul de a convoca sesiuni extraordinare, dl Olteanu a amenintat ca va inchide cu de la sine putere sesiunea Camerei). Apoi, chiar daca liderul senatorilor nu are un post foarte puternic ca sef al Senatului, el poate fi “promovat” prin decizie pur politica in postul de sef al statului (si aici avem un precedent). Chiar daca sta acolo doar o luna, in timpul acesta el poate exercita atributia cheie de desemnare a unui candidat de premier / dizolvare a parlamentului. Iar la capitolul stabilitate, aceste posturi sunt de departe cele mai stabile posturi politice: o decizie “cu dedicatie” a Curtii Constitutionale luata in 2005 spune ca, odata alesi, ei nu pot fi revocati din functie la cererea grupului lor parlamentar.
Citeste, voteaza si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.
