In vara trecuta decizia lui Ion Iliescu de-a nu mai candida la alegerile parlamentare facea mare valva. Multi comentatori asimilau - in mod eronat - cu o retragere din politica, ceea ce era de fapt o adaptare a unui politician abil la o noua regula a jocului electoral. Despre retragere a vorbit imediat dupa aceea si Radu Campeanu. “Ma retrag si eu” a spus senatorul liberal. Declaratia a fost preluata de ziarele din ziua respectiva pentru a fi uitata de toata lumea a doua zi. N-a ajuns subiect de talk-show-uri sau de dezbateri politice. Si aceasta cu toate ca, douazeci de ani mai devreme, Radu Campeanu, fost detinut politic, conducea principala forta de opozitie fata de regimul vechilor fostilor comunisti, instaurat de Iliescu.

Era vremea cand partidele zise “istorice”, PNL si PNTCD reprezentau pentru opozantii anti-comunisti singura speranta pentru o Romanie eliberata de ororile trecutului. Evenimentul retragerii in anonimat a lui Radu Campeanu, eclipsat mediatic odata in plus de Ion Iliescu, ilustreaza esecul iremediabil al partidelor istorice. O analiza a evenimentelor petrecute in acesti ani ne ajuta sa-l intelegem.

La inceputul lui 1990, partidele istorice isi recastigau dreptul la o existenta legala. In acea atmosfera confuza de dupa caderea comunismului, in care fosti dizidenti cunoscuti precum Mircea Dinescu se transformasera in sustinatori ai noului regim Iliescu, partidele istorice au fost la inceput privite cu multa suspiciune. A fost nevoie de cateva luni pentru ca ele sa poata intra in rolul de opozanti fata de ex-comunistii aflati la putere. La prima campanie electorala din mai PNL-ul - pe atunci cu un potential electoral superior PNTCD-ului - lansa un clip electoral foarte agresiv cu mesajul “Alungati lupii!”. Lupii amenintatori din clipul respectiv ii reprezentau fireste pe fostii comunisti care urmau sa prade in continuare odata reinstalati la putere. Alegerile din '90 au fost castigate net de Iliescu si ai lui (despre cum s-au priceput lupii sa mobilizeze turma de oi am scris in articolul trecut). Dar scorul de zece procente obtinut de Radu Campeanu (probabil sensibil mai mare daca alegerile ar fi fost corecte), a consolidat rolul de opozitie democratica al partidelor istorice. Pe fondul perioadei dificile pe care o traversa Romania, popularitatea acestora a inceput sa creasca odata cu speranta ca lupii vor putea in sfarsit sa fie alungati.

Momentul zero al declinului partidelor istorice a fost cand acestea au ajuns la putere. Ele s-au dovedit a fi absolut nepregatite pentru a o prelua si gestiona. Un taranist din vechea garda povestea la un moment dat de confuzia care domnea in 1996 la desemnarea membrilor guvernului Ciorbea. In mod clar, organizarea pe care FSN-ul o mostenise de la vechiul PCR le lipsea cu desavarsire “istoricilor”. Mult mai grav decat acest lucru a fost insa decalajul care s-a vazut imediat intre mesajul politic si faptele noilor guvernanti. Decebal Traian Remes si Ioan Avram Muresan au fost de curand protagonistii celebrului episod filmat cu palinca si caltabosii. Nu s-au sfiit sa primeasca mita desi se stiau amenintati de DNA. Imaginati-va ce se intampla pe vremea cand DNA nu exista si cei doi conduceau Finantele si respectiv Agricultura. Veti intelege de ce PNTCD-ul s-a autodistrus intr-o singura legislatura. Cu PNL lucrurile au stat un pic diferit. In pofida mesajului agresiv din clipul electoral din 90, liderii sai - care n-au avut niciodata anvergura unui Corneliu Coposu - s-au aratat dispusi sa colaboreze cu “lupii” nu mult timp dupa aceea. Deja in 1991, PNL-AT-ul lui Dinu Patriciu, Calin Popescu Tariceanu si Horia Rusu semna o “carta pentru reforma si democratie” cu FSN-ul si primul numit ajungea ministru in guvernul Roman. A fost doar inceputul unei succesiuni de colaborari intre liberalii din diversele aripi si ex-comunistii lui Iliescu. Trecerea de la “lupi” la parteneri s-a facut treptat , mai intai in secret, pe urma din ce in ce mai vizibil. S-a ajuns in situatia recenta in care lupul batran Vacaroiu si mielul mai tanar Olteanu sa scrie o scrisoare de admonestare catre Parlamentul European care chipurile ne critica prea tare Justitia (vorbim aici de buna seama despre Justitia care ar trebui sa-i pedepseasca pe pradatorii la care facea referinta clipul din ‘90). Acelasi Bogdan Olteanu care nu s-a sfiit sa-l critice pe ambasadorul american Taubman intr-o maniera pe care curentul de gandire pro-iliescian perioada “nu ne vindem tara” a anilor '90 ar fi aprobat-o fara niciun dubiu.

In mod oarecum paradoxal, aceasta atitudine a PNL-ului a salvat acest partid de naufragiul colegului “istoric” PNTCD. Asteptarile publicului pentru o “reforma morala” in politica au fost intotdeauna mult mai mici in ceea ce priveste PNL fata de PNTCD. Ideea posibilei colaborari intre liberali si ex-comunisti s-a banalizat treptat. Daca nu mai devreme de 2004 o alianta intre cele doua forte politice parea inca imposibila cu toate antecedentele de care am vorbit, pentru formarea viitorului guvern la sfarsitul acestui an ea apare ca solutia cea mai probabila. Si acest lucru nu mai socheaza pe nimeni.

Dar pretul platit pentru aceasta strategie care a permis supravietuirea PNL-ului a fost renuntarea la statutul de “partid istoric” in sensul pe care il dadeam termenului la inceputul anilor '90. Cel de simbol al unui standard de moralitate in viata politica, incompatibil cu practicile perpetuate de mostenitorii lui Ceausescu. Partidele istorice, care au reusit sa supravietuiasca inchisorilor comuniste timp de 45 de ani, astazi nu mai exista. Albul si negrul in care vedeam scena politica in anii '90 s-au amestecat treptat pana la un gri-cenusiu. Culoarea parului de lup.

Citeste si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.