Stalin are întotdeauna dreptate. Așa se cheamă un subcapitol al cărții lui Jean Sévilla Terorismul intelectual, apărută cu ceva ani în urmă în traducere românească la editura bucureșteană Humanitas. În subcapitolul cu pricina era vorba despre felul în care în anii ’50 ai secolului trecut mulți dintre intelectualii francezi de anvergură, așa cum au fost Sartre, Aragon sau Paul Eluard , clamau infailibilitatea conducătorului bolșevic. Mimând, adesea, contra unor consistente avantaje materiale (detaliate, între alții, de Thierry Wolton în O istorie mondială a comunismului), milioanele de crime comise din ordinul celui supranumit Tătucul popoarelor.

Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui StalinFoto: Polirom

Acest Stalin are întotdeauna dreptate m-a urmărit pe tot parcursul lecturii monumentalei, fabuloasei cărți Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin, purtând semnătura unui eminent specialist în istoria Rusiei și a Uniunii Sovietice. Profesorul Orlando Figes. Cartea a apărut în Marea Britanie în 2007, a cunoscut o primă ediție românească în 2019, la editura ieșeană Polirom, în traducerea Justinei Bandol și a Mihaelei Negrilă, și a fost reeditată în aceeași traducere și de aceeași editură în 2024.

Cartea relatează cu lux de amănunte și cu un efort de documentare admirabil povestea primului stat comunist din lume, așa cum a fost ea între 1917 și 2007, însă o face nu atât din perspectiva biografiei conducătorilor, cât mai ales sondând felul în care a fost ea trăită, simțită, suferită de oamenii simpli.

Vorbind în șoaptă este povestea unui rapt. A furtului criminal, impardonabil și imprescriptibil, al dreptului la viață al oamenilor normali. Furt pe care și l-au permis de-a lungul timpului conducători tiranici absoluți, așa cum au fost Lenin, Stalin, Hrusciov, Brejnev. Raptul acesta, cu rădăcini incontestabile în istoria mai veche a Rusiei, are consecințe dintre cele mai proeminente încă și azi. Ele se văd cu ochiul liber în felul în care o consistentă parte a populației Rusiei zilelor noastre acceptă, dacă nu cumva chiar celebrează, dictatura și agresiunile regimului lui Vladimir Putin.

În consistenta Introducere a volumului, profesorul Orlando Figes atrage atenția că nu a intenționat nici o clipă să scrie o nouă carte (a câta?) despre Stalin. Deși prezența lui se simte în fiecare pagină. Vorbind în șoaptă este cartea victimelor lui Stalin. Cartea a milioane de oameni care i-au suportat deciziile. Care au suportat pe piele proprie aberația politicilor agrare (așa-numiții culaci), care au cunoscut Marea Teroare, care au trăit ani întregi cu valiza făcută, cu spaima arestărilor nocturne, a morții hotărâte în procese fără nici urmă de noimă juridică. Care au fost trimiși în Gulag, în lagăre de muncă, la Canalul de la Marea Albă. Înspăimântător este să afli că mulți dintre supraviețuitori s-au aflat, confruntați cu imposibilitatea găsirii unui loc de muncă și reinserției sociale, cu faptul că nu știau cum să-ți administreze libertatea, în situația de a se întoarce de bună voie în locurile în care au suferit atâtea.

Arestările acestea cotidiene, disparițiile fără condamnări pronunțate de tribunale fie ele și pe baza unor vini inventate cel mai adesea rapid recunoscute, conjugate cu procesele-spectacol ori cu faptul că nimeni din ierarhia bolșevică nu avea garanția zilei de mâine au condus la generalizarea sentimentului de frică. Oamenii își ascundeau gândurile, vorbeau în șoaptă (cartea detaliază strategiile de supraveghere și descrie mentalitatea informatorilor), își mistificau biografiile, își făceau uitați părinții, își schimbau identitatea. Au fost nenumărate cazurile, și Orlando Figes dă în acest sens numeroase exemple, în care soțiile le ascundeau celor ce urmau să le devină soți hălci întregi de biografie. Încă și mai cumplit este detaliul că, încercând să-și dea o șansă vieții, au fost și oameni care au suferit din cauza bolșevicilor, dar s-au căsătorit cu unii dintre aceștia. Cu o anumită poziție în ierarhie.

Orlando Figes detaliază și motivează și de ce Stalin a întreținut tema iminenței războiului, și de ce acesta a aprobat Pactul Molotov-Ribbentrop, și șocul resimțit de nomenklatură, de Stalin însuși în ziua în care Uniunea Sovietică a fost atacată de Germania. Istoricul englez avansează explicații interesante și pentru mobilizarea aceasta, și pentru eroicele sacrificii făcute de ’’ruși ’’ în anii războiului. Și despre iluziile de mai bine, repede risipite, fiindcă mai binele, relaxarea, nu puteau fi tolerate de nomenklatura comunistă. Care își vedea în atare condiții amenințată autoritatea. Îndeosebi în cazul reabilitării unui număr prea mare de oameni. Aceasta și înainte, și după moartea lui Stalin și chiar și după celebrul zis Raport Secret al lui Hrusciov. Raport rostit de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS. Hrusciov însuși a fost participant la teroare, iar prea mulți martori reabilitați puteau să-I dea peste cap toate planurile.

Orlando Figes a cercetat istoria unui număr însemnat de familii ale căror destine au fost distruse de teroarea bolșevică. Familii separate deliberat, cu bună știință. Familii ale unor oameni simpli, ca și ale unor oameni cu o anumită poziție în ierarhie. Doctori, profesori, universitari, oameni de știință, directori de fabrici sau de teatre care și-au pierdut nu doar posturile, ci și libertatea de azi pe mâine. Care, pe neașteptate, erau declarați dușmani ai puterii sovietice, dușmani ai poporului, participanți sau organizatori de comploturi care de care mai fanteziste. Șocant este să afli -și aici lectura cărții Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin te transferă în plin absurd- că foarte mulți dintre cei ai căror vieți au fost astfel distruse au continuat să creadă în idealul bolșevic, în buna credință a lui Stalin, în geniul și clarviziunea lui politică. Da, Stalin avea întotdeauna dreptate. Și a avut și după ieșirea lui din scenă, și după dezvăluirile interesate ale lui Hrusciov (până în 1965 în URSS nu s-a sărbătorit Ziua Victoriei), și în anii stagnării din epoca Brejnev. La fel de tulburător este și amănuntul că un număr semnificativ de oameni care au cunoscut nemediat experiența Gulagului nu au aspirat doar la reabilitare, ci și la reprimirea în partid. Așa cum pe vremuri își doreau primirea în Comsomol. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro