Când vom vedea rușii în stradă, în număr tot mai mare, să știm că momentul schimbării din interior a venit iar Sistemul a dat voie la proteste și chiar le încurajează discret, pentru a „legitima” democratic înlocuirea Marelui Conducător și a încerca să reia un nou ciclu istoric de păcălire a Occidentului.
Pe scurt:
- 1. Să ne înțelegem, în Rusia nu au avut loc alegeri pe 15-17 martie. În Rusia, de fapt, nu au avut loc niciodată alegeri. În întreaga lui istorie, poporul rus nu și-a ales niciodată Conducătorul și nici nu și-a schimbat vreodată Conducătorul Suprem prin alegeri, în mod democratic. Rușii nici nu știu cum ar veni asta, să aleagă ei realmente pe cel care să conducă țara sau să-l schimbe din funcție când nu-l mai vor, dacă acesta este încă viu sau dacă cercul interior de putere al Kremlinului nu l-a împins pe scări în jos cu demisia în mână, ca pe primii doi președinți de la Moscova (Elțîn în 1999 și Gorbaciov în 1991).
- 2. Conform tradiției rusești, aparatul de stat și polițienesc îl confirmă în funcție pe Conducătorul existent la Kremlin, într-un simulacru pluralist. Cetățenii nu au nimic de ales. Iar Vladimir Putin a obținut de facto puterea în august 1999, când președintele epuizat, bolnav, alcoolic și șantajat de atunci, Boris Elțin, l-a desemnat Prim Ministru, doar pentru ca astfel, conform Constituției, la demisia sa previzibilă de câteva luni mai târziu, în decembrie 1999, tânărul lider ambițios și în ascensiune Vladimir Vladimirovici Putin să devină Președintele interimar al Federației Ruse. Din această poziție privilegiată, în care obținuse deja puterea executivă, fără să fi fost ales măcar o dată de popor în vreo funcție publică, avea să fie confirmat de sistem la așa-zisele alegeri din primăvara lui 2000, ca „președinte ales de popor”. La fel ca Elțin în 1991, deja prim ministru al Rusiei. Nicio alegere reală, făcută vreodată de poporul rus. Doar desemnări interne, făcute de sistemul de putere din jurul Kremlinului.
- 3 Miliția electorală a Kremlinului l-a reconfirmat în funcție cu 87%, pentru al cincilea și ultimul său mandat (teoretic de șase ani, probabil se va dovedi mai scurt), pe Marele Conducător, care va împlini anul acesta 72 de ani, fiind de 25 de ani la putere în Rusia. De unde știm că este ultimul mandat? Simplu. Pentru că Putin a început deja să comită greșelile tipice ale dictatorilor ajunși la apogeul puterii, care anunță întotdeauna începutul sfârșitului. Niciunul nu a scăpat de greșelile făcute din prea multă putere și prea puțină opoziție, atunci când întrec o linie nevăzută a măsurii.
- 4. În noul și ultimul său mandat, abia început, Putin a fost deja umilit din plin de atacul terorist catastrofal din 21 martie de la Moscova, care i-a aruncat în aer tot discursul sfidător și triumfalist și l-a făcut să pară și penibil pe deasupra, după ce SUA avertizaseră Rusia pe 7 martie de iminența unui atac terorist, „probabil într-un loc aglomerat, la un concert etc.” Vina este așadar a Marelui Conducător și a aparatului său de securitate, performant doar la reprimarea opoziției politice, găunos când e vorba de apărarea securității cetățenilor ruși în fața a patru teroriști veniți să ucidă în masă, înarmați cu puști mitraliere, bombe și dispozitive incendiare și parcând liniștiți o mașină banală în fața mall-ului. Cu care au și plecat ulterior, după o oră de măcel.
- 5. Orice dictator umilit pe plan intern are tendința primitivă de a-și crește agresivitatea. La fel va proceda curând și V.V. Putin. Este singurul mod pe care îl cunoaște un dictator, de a-și „reface prestigiul și credibilitatea” afectate în mod atât de rușinos.
- 6. Putin va declanșa în acest mandat asaltul final asupra Occidentului, pe care-l urăște cu patima unei profesiuni de credință, de o viață întreagă (mai ales de când a cunoscut, ca ofițer KGB detașat la Dresda, eșecul Uniunii Sovietice în fața SUA și a Vestului),sperând, în delirul său maladiv, accentuat de vârstă și de cultul personalității, să-și lase imprimată în istoria Rusiei imaginea sa de Mare Conducător, alături de ceea ce crede el că este „gloria lui I. V. Stalin” sau a lui Petru cel Mare. Este obsesia tuturor dictatorilor criminali, îmbătrâniți la putere, când simt că li se apropie sfârșitul biologic, de a forța lucrurile și de a lăsa în urmă „realizări epocale”. Exact de aici va proveni și sfârșitul lungii și sângeroasei sale dictaturi. Obsesia moștenirii grandioase pe care trebuie neapărat să o lase ei în urmă le sapă tuturor dictatorilor, mai devreme sau mai târziu, mormântul politic. Nu știu când și cum să se oprească, pentru a-și prelungi domnia.
- 7. Care ar fi obiectivele maximale ale acestui asalt hibrid care se profilează în anii următori? Supunerea definitivă și totală a Ucrainei și Republicii Moldova în lumea rusă (cu impunerea unor regimuri rusofile la Kiev și Chișinău), dizolvarea NATO și plecarea trupelor SUA din Europa, dezintegrarea Uniunii Europene, revizuirea ordinii mondiale cu atragerea Europei în compactul geopolitic al Eurasiei, restaurarea sferei de influență a Moscovei în Europa de Est și a statutului de mare putere globală. După 16 ani de când și-a început războiul împotriva Occidentului (prin invazia din august 2008 în Georgia), Putin a ratat toate obiectivele sale strategice. Acesta este însă asaltul final.
- 8. Nu voi obosi să repet, deși pot părea insistent pe această temă (despre care scriu și detaliez periodic încă din ianuarie 2022[1], înainte de invazia din Ucraina, asupra căreia nu mai aveam îndoieli), că Rusia va pierde pe termen lung Războiul lui Putin împotriva Occidentului. Nu pe termen scurt, când ar putea avea unele câștiguri teritoriale în Ucraina, ci pe termen lung, din perspectiva analizei cost-beneficiu și a dezvoltării economico-sociale, în care Rusia va rămâne mult în urma Ucrainei, de exemplu. În 2030, ca reper simbolic, acest lucru va fi clar tuturor – și nouă, și rușilor, și ucrainenilor. Ucraina pro-occidentală are un viitor, în timp ce fantasmele ideologice ale Rusiei lui Putin nu.
*
Vladimir Vladimirovici Putin este la apogeul puterii și al delirului său ideologic. O momâie de popor, aflat în genunchi de foarte multă vreme, stă cu capetele plecate în fața lui. Și tocmai de aici începe declinul, exact când are impresia că nimeni și nimic nu îl mai poate opri să-și împlinească voința.
Aparatul de stat și polițienesc al Kremlinului a stabilit și livrat – 87%. Sincer, mi-au depășit așteptările, acum două luni aș fi spus 75%. Atât li s-a părut însă celor din Sistem că s-ar cuveni unui Mare Conducător al Rusiei, care poartă „războiul sfânt și drept” de revanșă a Moscovei împotriva „hegemoniei SUA, a abuzurilor și nedreptăților istorice ale Occidentului la adresa Rusiei”. Povestea cu „naziștii ucraineni” este secundară, de coloratură, pentru partea cea mai prostuță a publicului prostănac din Rusia, adică segmentul care poate înghiți orice. Esențiale pentru strategia lui Putin sunt, de fapt, obiectivele sale antioccidentale și revizioniste. Și-a propus o revanșă pentru pierderea Războiului Rece și destrămarea Imperiului Rus.
Cum o să obțină Marele Conducător sub 70%, cât îi rezolvaseră, în acte, data trecută? Ar fi însemnat că încrederea în Kremlin este în scădere, ceea ce era inacceptabil mai ales acum, în timpul războiului. Nu doar Putin în sine trebuia reconfirmat masiv, ci și sau mai ales ideea războiului împotriva Occidentului (mantra sa ideologică), în care Putin a angajat țara odată cu invadarea Georgiei pro-occidentale în august 2008, ca măsură de blocare a micii republici postsovietice care îndrăznise să vrea în NATO.
Formal, Kremlinul s-a asigurat că mesajul politic a fost transmis pe plan intern și extern – „există suportul public puternic al poporului rus” pentru Războiul lui Putin împotriva Occidentului. Rușii îl urmează, îl susțin, îl vor.
Putin este Rusia. Rusia este Putin. Aceasta era scopul esențial al mascaradei electorale. De aceea a fost nevoie de trei zile (o premieră în istoria „democrației” rusești) – nu doar pentru victoria lui Putin, care nici măcar nu mai era o miză în sine, ci pentru a livra procentele uriașe de participare la vot și pentru aprobarea frenetică a războiului.
Ce va face acum? Cu sau fără atentatul terorist din 21 martie, ar fi declanșat oricum asaltul final. V.V. Putin dorește să tranșeze rapid și brutal lucrurile în favoarea lui, pentru că războiul va începe curând să aibă costuri vizibile și dureroase pentru Rusia iar țara, deși imensă, nu va mai putea duce acest război mai mult de 1-2 ani. Nici militar, nici economic, nici social. Nici China nu mai dorește prea mult prelungirea războiului, având mize chiar mai mari decât ale lui Putin.
Un armistițiu în condițiile impuse de Rusia este tot ceea ce își dorește Putin pentru 2025, după ce ar mai face câteva cuceriri importante – Harkov, Odesa, Transnistria/Republica Moldova. Nu neapărat un Tratat de pace cu Ucraina, ci doar un armistițiu cu recunoașterea de către Kiev și Occident a unor noi realități teritoriale, eventual un conflict înghețat, care să permită Rusiei să respire din nou în exterior, să vândă hidrocarburi în Vest, să importe tehnologie, să se refacă. Așa cum știm, armistițiul nu înseamnă pace, ci doar oprirea războiului. Poate peste 10-15 ani, un alt Mare Conducător de la Kremlin va ataca din nou Europa de Est, va duce mai departe opera începută de glorioșii săi înaintași și va mări din nou Rusia. De aceea trebuie doar oprit războiul, nu stins definitiv conflictul. Așa cum a fost cu Acordul Minsk II, din februarie 2015, tocmai bun pentru adormirea occidentalilor naivi și pregătirea marii invazii de peste șapte ani. Aceasta este viziunea și speranța Kremlinului. Expansiunea nesfârșită, cu pauze strategice. Un armistițiu așadar în condițiile impuse de Rusia, cu recunoașterea faptului împlinit pe front. Asta au făcut întotdeauna rușii, în întreaga lor istorie.
Președintele Putin știe că în cel mult 12 luni va fi nevoit să oprească ofensiva și să discute. Chiar dacă la Casa Albă se va întoarce Donald Trump, care la rândul lui va dori să-și lege rapid numele de „marele succes” politico-diplomatic al înfăptuirii păcii. Rusiei i se vor termina anul viitor și trupele disponibile (chiar dacă Putin va face curând încă o mobilizare parțială), măcinate de ucraineni, și resursele economice, epuizate de mașinăria de război. Deși silențioase și modeste ca impact aparent, sancțiunile economice occidentale lucrează puternic în adâncime, erodând baza economiei ruse. Vedem o casă mândră la suprafață, vopsită strident, dar cu o fundație tot mai șubredă. Știm ce se întâmplă cu construcțiile cărora le cedează temelia.
Acum însă, în primăvara lui 2024, mai mult ca oricând după 24 februarie 2022, contextul pare să îi fie favorabil pentru maximizarea câștigurilor teritoriale în Ucraina. Deci va apăsa pedala de accelerație până la capăt.
Ucrainenii sunt fără muniție și cam deznădăjduiți, într-o defensivă aproape disperată, europenii și americanii sunt în alegeri complicate și dure, revizionismul antiliberal este în creștere, rețelele sociale încurcă și ele cât pot de mult atmosfera în Vest, intoxicând mințile oamenilor cu educație sumară și de proastă calitate, în țările care se bucură de „libertate de exprimare”, exploatată din exterior, de dușmanii Occidentului, și din interior, de idioții utili. Pare să fie momentul de glorie al lui Putin în fața Occidentului și a democrațiilor liberale. Doar pare.
Chiar și pentru delirantul Kremlin însă, este clar că ucrainenii vor începe peste câteva luni, dacă vor rezista până atunci, să echilibreze situația militară pe front, după ce vor începe să primească din nou muniție din Vest și vor începe să crească propria producție de arme și muniție, sub licențe occidentale. Acum este însă momentul cel mai slab, acum sunt descoperiți și vulnerabili. Și tot acum, în 2024, alegerile țin democrațiile occidentale ocupate și divizate. Este anul cel mai periculos al acestui deceniu, de care multe vor depinde în anii următori.
Da, ne așteptăm ca războiul să escaladeze în săptămânile și lunile care vin. Este mișcarea previzibilă a lui Putin, ajuns la apogeul puterii. Are impresia că astrele i s-au aliniat favorabil și va învinge. -Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
