Bun, deci România merită acum o poziție de vârf. Dar omul? Ei, discuția este aici mai complicată și naște opinii diferite, unele radicale. Desigur, unii au multă șansă în viață și se nimeresc în locul potrivit, la momentul potrivit. Ar fi fost valabilă această „îndreptățire geopolitică” pentru orice Președinte al României am fi avut acum, după 10 ani de mandat și după poziționarea noastră corectă. 2014, când a finalizat mandatele Președintele Băsescu, nu se compară cu 2024, contextul este mult mai clar în favoarea unei candidaturi din regiune acum decât atunci.

Valentin NaumescuFoto: Contributors.ro

Pe scurt:

1. 1. Se întâmplă ca, în super-anul electoral 2024, nu doar multe state să aibă alegeri legislative sau prezidențiale, dar și cele două organizații fundamentale ale ordinii politice occidentale, NATO și UE, să își suprapună negocierile pentru desemnarea noilor conduceri.
2. 2. Fiind vorba de lumea democratică, nu de opacitatea din Partidul Comunist Chinez sau de simulacrul de pluralism din dictatura Rusiei lui Putin, este firesc ca obținerea noilor mandate de conducere, pentru perioada crucială 2024-2029, să permită cu adevărat exprimarea mai multor opțiuni și chiar a unei competiții interne reale, cu toate argumentele și contraargumentele pe masă.
3. 3. Momentul este cu atât mai complicat cu cât revizionismul care amenință Occidentul, din afară și din interior, respectiv presiunile externe și interne de schimbare a lumii în ansamblu și a societăților democratice, interferează astăzi într-un context cu uriaș potențial transformator. Trebuie ținut cont și de unele, și de celelalte, într-o echilibristică politico-diplomatică atentă și rezonabilă, menită să salveze deopotrivă unitatea blocului occidental dar și convingerea societăților (altminteri destul de diverse) că țările și interesele lor sunt corect reprezentate în noile formule emergente.
4. 4. Evident, discuțiile informale ale liderilor privind împărțirea pachetului de funcții în NATO și UE au început de mai multă vreme, dar faptul că publicul începe să vadă acum primele manifestări ale unor negocieri de regulă discrete este un semn că temperatura deliberărilor interne începe să crească și că unanimitățile nu se vor forma ușor. Nu iese fum fără foc.
5. 5. În esență, sunt trei tipuri de actori politici implicați în aceste negocieri – statele, liderii ca persoane și partidele (europene) din care fac parte. Deși par similare ca mecanism decizional, cele două procese de desemnare sunt diferite între ele dar în același timp se intersectează și se pot combina. La NATO, contează interesele statelor aliate și liderii (candidații) din punct de vedere individual, în timp ce la UE contează și statele, și liderii/candidații propuși, și partidele europene aparținătoare, plus că în al doilea caz desemnarea va ține cont de rezultatul alegerilor europene din 6-9 iunie, deci va exista un algoritm.
6. 6. Președintele Iohannis deschide prin gestul său inedit un joc politic neuzual, cu rezultate imprevizibile. Anunțarea publică, în direct la televiziune, a candidaturii la funcția de Secretar General NATO nu este un gest obișnuit în practica Alianței din ultimele decenii. Premierul olandez Rutte, deși susținut deja de marile puteri (să vedem dacă definitiv sau nu) nici măcar nu și-a anunțat oficial/public candidatura. Ce rol ar putea avea oare informarea ostentativă a publicului intern dar mai ales internațional, având în vedere că oricum statele aliate au fost notificate de câteva săptămâni de România pe canale diplomatice despre dorința lui Klaus Iohannis de a fi luat în considerare pentru această funcție? Desigur, este vorba tocmai de mutarea discuției din birourile liderilor occidentali în spațiul public și forțarea expunerii publice a argumentelor numirii cuiva în această poziție. Dovada că asta s-a urmărit este articolul de a doua zi din Politico[1], adică publicarea viziunii și a programului de candidat. Există oare un program-alternativă, pe care să îl putem citi? Nu, nu există deocamdată, acesta este singurul. Pentru cine este articolul lui Klaus Iohannis? Cui îi este destinat, dacă nu opiniei publice? Dar, se poate contraargumenta, nu opinia publică desemnează Secretarul General al NATO. Și totuși, ce ar fi să includem publicul în această ecuație, ca să nu mai poată liderii decide chiar oricum și orice? De ce Olanda a patra oară, de ce Mark Rutte și nu România/Iohannis? De ce o țară care nu a îndeplinit criteriile NATO de finanțare a Apărării și în ale cărei porturi s-au semnalat numeroase cazuri de încălcare a sancțiunilor împotriva Rusiei[2] și nu cineva din Flancul Estic? Acum tema este expusă public și nu mai poate fi evitată prin înțelegeri discrete sau prin anunțarea rapidă a unui consens în jurul unui nume. Trebuie explicat de ce iar asta nu va fi chiar simplu.
7. 7. Putem presupune că Președintele Iohannis s-a consultat cu liderii occidentali înainte de a ieși public (nu știm dacă cu toți sau doar cu unii) și, probabil, au existat voci care l-au încurajat să facă acest lucru, tocmai pentru a le da posibilitatea de a spune că, în noul context, „trebuie revizitată susținerea pentru Mark Rutte” sau, dacă este deja prea târziu, măcar „trebuie găsită o soluție și pentru Klaus Iohannis”. Una din două.
8. 8. Gestul Președintelui Iohannis de a se adresa publicului euro-atlantic, de a scoate discuția din birouri și de a nu permite o decizie comodă între vechi prieteni din Vest este o încercare evidentă de a obține un compromis politic cu statele din NATO și UE, prin care până la urmă să se admită în consens că unui președinte din Flancul Estic, care a fost parte a procesului decizional și a jucat corect în politica externă timp de 10 ani, și la NATO și în Consiliul European, „trebuie să i se dea ceva”. Mai ales acum, când „NATO este despre Est” și despre amenințarea Rusiei asupra Flancului Estic. Este însă moral un asemenea joc, este oare demn de un președinte să-și caute de lucru în felul acesta, atât de insistent, este oare inspirat, este eficient? Vom vedea peste câteva luni și vom trage multe concluzii interesante din acest joc al negocierii care implică în premieră publicul și din rezultatele unei asemenea manevre care, la prima vedere, pare riscantă.

*

A început. Foiala politico-diplomatică pentru negocierea și împărțirea pachetului de funcții care vor compune noile conduceri ale NATO și UE este în plină desfășurare, într-un an extrem de complicat pe plan internațional și intern pentru democrațiile spațiului occidental.

Nu va fi simplu să se atingă unanimitatea în ambele organizații iar lucrul acesta a devenit clar după ce Președintele Iohannis a făcut gestul neuzual de a ieși public să spună că i se pare firesc ca Flancul Estic să fie reprezentat la vârf. Fiind deocamdată singura candidatură anunțată oficial și public, poate cineva să spună că nu are dreptate? Nu, desigur că niciun lider nu va putea contesta public principiile enunțate de Președintele României, indiferent ce ar mormăi pe la spate despre gestul lui Klaus Iohannis.

A făcut Președintele Iohannis acest gest spontan, fără să discute și fără să se consulte cu nimeni? Nu, mi se pare imposibil. Nu doar cunoscând prudența pe plan extern a lui Klaus Iohannis din ultimii 10 ani, dar și buna lui inserție în țesătura de relații personale de la NATO și UE (totuși, sunt 10 ani de experiență, sute de ore de discuții cu acești lideri), putem presupune că gestul urmează unor discuții prealabile pe care le-a purtat, menite să dea o nouă direcție negocierilor. Cu cineva a vorbit deci și, în mod normal, dacă Președintele Iohannis nu a ținut neapărat să se facă de râs și pe plan extern (așa cum s-a discreditat deja pe plan intern, în ochii electoratului anti-PSD care l-a făcut de două ori președinte), ar trebui acum ca cel puțin o voce grea din NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania sau Polonia) să spună, tot public, că îl susține. Dacă nu se va întâmpla asta în perioada următoare, ce a făcut devine jalnic.

Ar fi făcut acest gest dacă știa că, fără el, va primi o funcție de vârf la NATO sau UE? Iarăși nu, evident nu. Ieșirea publică de acum câteva zile pare ultima variantă de a influența negocierile în favoarea lui. Înseamnă că lucrurile nu mergeau deloc bine pentru el și că a apărut această idee, discutată cu cineva.

Va trebui să încercăm să privim cu toată luciditatea și obiectivitatea de care putem fi capabili îndreptățirea acestei candidaturi, cu toate controversele pe care ea le naște. Au Flancul Estic și România în particular motive să ceară și să se aștepte la primirea unei funcții de vârf în NATO și UE, pentru mandatele 2024-2029? Da, categoric. Vremea acestei recunoașteri a venit, condițiile s-au copt.

Suntem de 20 de ani în NATO iar NATO este acum exact despre Flancul Estic și problemele de securitate din regiunea Europei de Est, despre amenințarea Rusiei care nu privește direct Olanda sau Portugalia, ci tocmai regiunea în care ne aflăm noi.

Suntem de 17 ani în UE, am exercitat deja o președinție rotativă a Consiliului, suntem a șasea țară ca mărime din UE iar toate cele cinci dinaintea noastră (și multe altele mai mici) au avut demult nu una, ci mai multe funcții de conducere de-a lungul timpului. Este ceva ce i se poate reproșa României în legătură cu loialitatea și contribuția la NATO sau UE? Nu.

Bun, deci România merită acum o poziție de vârf. Dar omul? Ei, discuția este aici mai complicată și naște opinii diferite, unele radicale. Desigur, unii au multă șansă în viață și se nimeresc în locul potrivit, la momentul potrivit. Ar fi fost valabilă această „îndreptățire geopolitică” pentru orice Președinte al României am fi avut acum, după 10 ani de mandat și după poziționarea noastră corectă. 2014, când a finalizat mandatele Președintele Băsescu, nu se compară cu 2024, contextul este mult mai clar în favoarea unei candidaturi din regiune acum decât atunci.

Tristețea noastră (revolta, ar zice unii) este că șansa i se arată unui politician care a dezamăgit cumplit pe plan intern, care și-a trădat exact electoratul care a stat ore la coadă pentru a-l vota în 2014 și 2019 iar această trădare (fără ghilimele) și complicitatea cu PSD se asociază cu ratarea tuturor obiectivelor interne ale mandatelor sale prezidențiale – politica nu a fost reformată și nu avem „un alt fel de politică” (așa cum a promis), educația este un dezastru iar programul său România Educată s-a dovedit un morman inutil de hârtii, justiția arată mai rău decât acum 10 ani, administrația publică și modelul de stat actual nu au nimic din tușa „nemțească” pe care ne închipuiam că o va imprima etc. În ansamblu, o președinție ratată, un eșec intern pe toate planurile, inclusiv cu distrugerea speranțelor unui proiect politic alternativ. Adică mai rău decât înainte, când mai aveam cel puțin speranțe.

Dar performanța sau lipsa de performanță în politicile interne nu pare să fie un criteriu în negocierile de la NATO și UE. Asta este situația, asta este ce avem acum de oferit. Nu a contat nici pentru Ursula von der Leyen, care a fost o ministră slabă a Apărării în Germania, criticată pe plan intern, dar s-a dovedit ulterior o bună președintă a Comisiei Europene, în timp ce belgianul Charles Michel, care nu a fost tocmai rău ca prim-ministru al țării sale, „nu a rupt gura târgului” ca Președinte al Consiliului European.

O ultimă întrebare, poate cea mai importantă dintre toate – ar avea NATO sau UE neapărat ceva de câștigat (sau de pierdut) dacă Președintelui Iohannis i se acordă o funcție la vârf? Din punctul de vedere al americanilor, belgienilor sau polonezilor, de exemplu, nu al nostru sau al olandezilor (care avem candidați în acest context), cred că asta este tot ceea ce contează.

Așa cum știm, performanțele NATO și UE depind în mare măsură de voința politică a statelor membre...Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro