Mediul științific și-a stabilit de multă vreme ierarhii de valoare și mecanisme de control al valorii. Societăți profesionale, universități, institute, edituri și reviste de specialitate, în care ieșeau în față doar cele mai utile sau valoroase rezultate, doar cei mai buni oameni. Ierarhiile de valoare erau clare, chiar dacă nu neapărat la virgulă – fiindcă știm de la gramatică: superlativul absolut nu permite comparații. Ești excelent, atunci nu poți mai mai excelent decât alții. Cel puțin nu dacă vorbești corect vreo limbă omenească, oricare ar fi ea. Care anume erau universitățile cele mai bune, sau revistele cele mai bune, sau editurile cele mai bune... asta era evident pentru oricine din domeniul respectiv. Nu era nevoie de numărat, punctat, clasificat.
La începutul epocii moderne ierarhiile acestea au fost o vreme centrate în Europa continentală. Limba neoficială a științei era germana, alături de franceză. După cel de-al doilea război mondial, supremația a trecut în lumea anglofonă și, pentru zona comunistă, în cea rusă. Pe finalul războiului rece, engleza devenise limba neoficială a științei cam peste tot în lume. Dar finalul războiului rece, alături de progresul material al restului lumii, a ridicat nivelul și ambițiile periferiei mediului științific. China a fost în primele rânduri, pornind o campanie sistematică pentru a își face auzită vocea ca putere mondială nu doar economic sau politic, ci și academic. Punându-și întrebarea „cum ajungem și noi în primele rânduri ale lumii academice?”, China a lansat un clasament al universităților – numit informal „clasamentul Shanghai” (ARWU). Clasamentul acesta făcea ceva nou: propunea ierarhizarea la virgulă a universităților, pe criterii strict numerice, bazate în primul rând pe cât de mult publici în reviste de specialitate. Pe cantitate, deci. Abordarea a plăcut multora, în special în mediul administrativ – pentru că îți permitea să faci planuri simple și concrete despre cum să „urci în clasament”. Cu încă x sute de lucrări pe an urci în clasament y locuri. Cum faci asta? Pare simplu, iei măsuri: plătești mai bine pe cei care publică, angajezi oameni care publică mult, aranjezi să te ia și pe tine co-autor pe lucrări cineva „din afară” etc. Să fie multe. În special în țările de la periferia științei, clasamentul Shanghai a devenit foarte popular: ne dădea impresia că știm ce e de făcut ca să fim în top. Ce mare lucru? Mai multe lucrări. A, sigur, pentru lucrări trebuie bani. Și uite așa, instituțiile și oamenii de la periferia lumii academice au văzut un drum deschis către vârf. Către detronarea universităților/revistelor/editurilor americane, engleze sau germane. Se vorbește azi pe față ca obiectiv despre „demantelarea ierarhiilor în știință” – de exemplu aici.
În România, UBB spre exemplu și-a stabilit obiectivul de a intra între primele 500 universități din clasamentul Shanghai. Furoarea Shanghai a făcut prozeliți. Azi sunt mai multe clasamente internaționale – câteva probabil mult mai complexe și realiste decât cel Shanghai. În toate contează însă „numărul de...”. Între ele stă ca model diferit clasamentul QS, unde o componentă importantă se întoarce la modelul de tradiție, bazându-se pe evaluare calitativă de către experți, nu pe număratul orb de lucrări de orice fel. În fapt, e important de spus că tot mai multe clasamente încep să urmeze QS și să iasă din paradigma număratului sec de lucrări – să-i spunem „numerologică”.
Totuși, ca să publice mai mult, periferiei nu îi ajungeau mecanismele deja existente. La editurile și revistele tradiționale nu era loc pentru vreo ascensiune rapidă a celor din periferie. Nu neapărat din cauză de discriminare, ci în primul rând din cauză de valoare – o valoare care nu poate crește pe cât de repede am vrea. Așa au apărut în ultimii 30 de ani nenumărate reviste noi, mult mai deschise către periferie. Ajutate și de mediul online, unde spre deosebire de revistele tradiționale puteai publica oricât de multe articole. Încet-încet, cei care publicau lucruri de rutină, sau de calitate mai slabă, s-au regăsit împreună în mase și fluxuri imense de informații, la competiție cu cele clasice. Proști dar mulți, vorba scriitorului. Masa aceasta imensă de la periferie a pervertit încet mecanismele de evaluare cantitativă a mediului academic. Multe lucrări, multe citări – toate spunând aproape nimic ca substanță dar... contând ca număr.
De câțiva ani editurile și revistele clasice încep să cedeze tot mai mult teren în fața celor ale periferiei. Ca să complice lucrurile și mai mult, editurile periferiei au adoptat un model economic nou. Oferă cu acces liber pe internet articolele lor... dar taxează autorii pentru publicare. Editurile tradiționale aveau alt model: publicarea e gratis, dar accesul la articole e doar cu abonament. Un abonament scump, pe care țările de la periferie nu și-l permiteau decât rar sau greu. Iar dacă n-ai abonament, nu ești la curent cu lucrurile la vârf din știință, deci nu poți face știință la vârf. În modelul tradițional, dacă erai bun aveai acces la resurse – inclusiv bani. Cu mai mulți bani, puteai fi în continuare bun, sau tot mai bun. La periferie, în țările mai puțin dezvoltate, cu bani puțini nu aveai cum să îi ajungi din urmă pe cei de la vârf – decât prin excepții rare. Un președinte al Academiei Române descria situația noastră așa acum câțiva ani: câteva insule de excelență într-un ocean de mediocritate. Dar, uneori cu nostalgii (alteori de-a dreptul cu ideologii) comuniste, periferia a început să spună tot mai des: vrem să fie acces liber pentru toți la literatura științifică. Să dispară modelul acesta capitalist, în care cei cu bani exploatează munca cercetătorilor din toată lumea. Discursul acesta aduce aminte halucinant de discursul revoluției bolșevice: jos cu exploatatorii, să se dea la toată lumea egal. Și revoluția bolșevică asta a și făcut în Rusia, iar apoi în multe alte locuri: a dat la o parte elitele vechi și le-a înlocuit pe hârtie cu egalitate între toți. Doar că pentru cei care s-au uitat cu atenție... egalitatea era mai mult pe hârtie. S-a înlocuit țarul vechi, „alb”, cu unul nou „roșu”. Boierii și patronii – cu „secretari de partid”. Regii cu președinți de viață. Dinastiile regale cu dinastii de secretari de partid. Toate în urma unor războaie sângeroase.
Cam același lucru se întâmplă azi în mediul academic. Editurile clasice sunt sub asediul celor de la periferie. La fel ca „albii” din revoluția bolșevică, le vine tot mai greu să facă față valului de frustrare călărit de cei de la periferie, de „roșii/bolșevici”. Iar discursul bolșevic prinde acum chiar și în mediul academic occidental. E deja un loc comun să auzi despre „lăcomia” editurilor tradiționale și despre cum ar trebui ca accesul la lucrări să fie gratuit pentru toată lumea. Editurile să nu ne mai taxeze pentru acces. Rusia a plusat de multă vreme lansând platforma SciHub, unde pune piratate toate lucrările științifice din orice reviste. Edituri netradiționale precum Hindawi sau MDPI colectează azi către 80% din „producția” de lucrări a României. Iar asta, ironic, aduce în prim-plan fix problema banilor: aceste edituri nu iau bani ca să le citești articolele, dar iau foarte mulți bani ca să publici. Și dintr-o dată, după ce păreau fanioane ale egalității în mediul academic, ale apărării dreptului la excelență al celor săraci, aceste noi edituri se profilează a fi la fel de capitaliste ca eșafodajul occidental pe care îl concurează. Dintr-o dată, dar perfect predictibil pentru cine a înțeles revoluția bolșevică de acum 100+ ani, nu e vorba de a da puterea către mase, ci de a muta puterea de la unii la alții.
Editurile descrise mai sus folosesc expresia Open Access și argumentația etică a dreptului tuturor la știință. Doar că trebuie înțeles foarte bine: una e Open Access și alta e faptul că autorii trebuie să plătească. Multe reviste românești sunt Open Access de multă vreme – dar nu taxează nici autorii nici cititorii. Încă o dată, sunt trei subiecte care trebuie discutate separat – și aproape nimeni la noi nu înțelege asta: (1) accesul tuturor la știință, (2) plătitul ca să public, (3) calitatea a ceea ce ai publicat.
În România avem azi o mișcare puternică anti-Open-Access, sub forma unei coaliții colorate între (1) puriști care țintesc doar cele mai prestigioase reviste tradiționale și sunt deranjați de calitatea medie spre mediocră a majorității literaturii științifice „Open Access”, (2) tradiționaliști deranjați de abuzurile de „numerologie” cu număr de lucrări în domenii unde publicarea de lucrări nu e practica normală de diseminare a rezultatelor/cunoștințelor, (3) mediocri care oricum n-ar publica nimic, așa că se agață de orice campanie împotriva oricărui fel de publicat, (4) puriști care spun că nu e etic să plătești ca să publici, (5) elitele curente, care se văd amenințate cu înlocuirea pe care o aduce valul bolșevic ilustrat de editurile private „Open Access” sau de clasamente precum ARWU. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
