Anunțat în Legea învățământului superior 199/2023, Codul de etică și deontologie universitară (pe scurt CcEDU) a fost pus în dezbatere publică pe 26 ianuarie.

Marian PopescuFoto: Arhiva personala

Din lege, aflăm că el este opera unei Comisii consultative a ministerului, numită CNEMU: Comisia Națională de Etică a Managementului Universitar. Caut ceva despre CNEMU. Pe site-ul edu.ro, informația e din 2017 când a fost înființat și când nu avea gradul de „național”. CNEMU nu are site funcțional. La adresa cemu.ro anul 2021 e cel mai recent, între cele câteva fraze pe post de informații publice. Mai grav, pe site apare în continuare Legea 1/2011 ca act de referință. Lege abrogată de noua Lege a Învățământului Superior 199/2023. Nici când se numea CEMU, site-ul de atunci ori nu funcționa, ori nu era la zi.

Ce înseamnă „cod-cadru”? Interpretările, filologică, dar, mai ales, juridică, diferă: pare să fie, totuși, un Cod pus într-un Cadru legislativ. Dar și un Cod poate fi un act legislativ nu numai normativ. Și așa și e din moment ce – nu știm de ce căci nimeni nu a explicat până acum – el va fi aprobat printr-o Hotărâre de guvern. Ministerul nu era suficient. La fel, Codurile de etică universitară au nevoie să fie aprobate de minister. Senatul universitar nu era suficient. Deja apare evidentă centralizarea și nevoia de control, monitorizare. Structura ierarhică, autoritară, de comandă a sistemului Educației este, pare-se, singura paradigmă legislativă în car decidenții văd actul educativ, profesioniștii săi, beneficiarii săi.

CcEDU acoperă două arii care au ceva în comun, dar și ceva specific: Etica, respectiv, Deontologia. De cele mai multe ori, ele sunt amestecate în această propunere, astfel încât e, nu o dată, dificil, mai ales pentru cine nu are obișnuința citirii unor astfel de documente, să aprecieze eficiența prevederilor din text. Limbajul, lemnos, nu ajută prea mult.

În Nota de fundamentare care însoțește proiectul aflăm, la pagina 1, că „prevederile....impune...”. La pagina 2, ni se spune despre „actorii implicați în procesele de etică universitară”. Sublinierea e a mea: din nou, abuzul termenului „actor” care aruncă asupra profesiei artistice un halou ciudat ar trebui să înceteze în actele oficiale. Pentru că ar trebui, pe cale de consecință, să folosim termeni corelați: regizor, scenă, decor, text, sufleur etc. Ceea ce un text oficial, serios, nu va face. Cețoasă e formularea (de fapt: ce înseamnă?) „procesele de etică”. Nu știm. La aceeași pagină se vorbește despre „creșterea încrederii actorilor implicați în actul educațional”. Dincolo de sâcâitorul abuz cu „actor”, ne lipsește esențialul aici: încredere în ce? Nu știm. Dar la pagina 3 apare ceva, la 3.2., care chiar îngrijorează: impactul social al noului Cod-cadru e rezervat numai comunităților academice. Cine a gândit/scris nu realizează că impactul social e mult mai mare când e vorba de proasta conduită, furtul intelectual, deprecierea încrederii în știință etc. Dar, poate, e să cerem prea mult.

Și acum să privim puțin mai atent Codul-cadru.

Primul lucru care sare în ochi la art.7 e că Regulamentul-cadru al Comisiei de etică a universității se aprobă de către Ministerul Educației. De ce? De ce nu Senatul ca for decizional suprem al universității? Logica actului juridic/administrativ ar justifica asta din moment ce însuși CcEDU ar trebui aprobat prin Hotărâre de guvern (HG).

Voința decidenților de a centraliza autoritar Educația este reflectată numai și de acest exemplu: un cod de etică e atributul comunității, aici universitatea, care e acreditată prin lege, inclusiv prin Constituție, să își dezvolte serviciul adus societății prin punerea în operă a ceea ce știe să facă cel mai bine: să cerceteze și să transmită ceea ce e fundamental pentru lumea de azi și de mâine. De ce nu ar putea chiar universitatea să valideze propriul său Cod de etică? Din moment ce – vom vedea imediat – ar exista, firave și puține, ce-i drept, mecanisme de check and balances în cazul unor derapaje?

Dar, surpriză! Aceste mecanisme, dispozitive sau consilii naționale sunt, în mare, descărnate, cochilii frumos lustruite de limba birocratică. Din prevederile noului Cod-cadru vedem limpede nu numai că instanța care avea rolul ei specific, Consiliul Național de Etică, este acum lăsată în curtea Ministerului Cercetării. Vedem acum limpede, cum Edupedu a documentat deja, că CNATDCU este devitalizat în exercitarea unor atribuții esențiale privind plagiatul doctoral. Prin eliminarea prevederii privind autosesizarea, CcEDU amputează serios misiunea societală a universității. Comisiile de etică universitară pot fi, legal, oarbe acum: chiar dacă media semnalează, analizează, dezvăluie furtul academic sau ale forme de lipsă de etică și integritate, comisiile pot fi împăcate. Nu mai e treaba lor.

CcEDU are articole cu conținut redundant, precum art.14, art.16, art. 17 sau, la Cap IV, art.26 când vine vorba de abateri. Unele formulări ale acestora sunt ușor rizibile prin clișeul verbal denudat de conținut. De pildă, între abaterile incluse sunt și cele „care lezează ocrotirea drepturilor...” (lit. „a”) ori cele „care știrbesc demnitatea...” (lit. „b”). Cum vor fi analizate de vreo comisie „lezarea” și „știrbirea”? În document mai sunt prevederi reluate deși apar în Legea Învățământului superior. (vezi Secțiunea 6 privind incompatibilitățile). Neglijență de redactare apare și la art. 14 unde o înșiruire repetitivă, de la „a” la „f”, ar fi putut fi pusă concis. Acest articol produce și noutatea că stabilește norme de etică și deontologie pentru categorii diferite de persoane și categorii diferite de activități ca și cum ele se tranzacționează în funcție de statut: profesor, student, personal administrativ, management etc. În ordinea literelor, aceste norme de etică și deontologie din Codrul-cadru includ...norme în activitatea didactică și de cercetare; în activitatea de comunicare, publicare, diseminare și popularizare științifică; în exercitarea atribuțiilor funcțiilor de conducere; privind respectarea ființei și demnității umane; aplicabile studenților, studenților-doctoranzi, cercetătorilor post doctorali sau alte categorii; specifice principiilor canonice și dogmatice ale cultului respectiv care nu contravin normelor de mai sus (!). Au fost puse de toate aici, în acest articol 14, că au sau nu legătură cu acest CcEDU.

Defectuos mi se pare art. 29, alin. 2 unde sancțiunile enumerate privesc categorii diferite nu numai ca statut, dar și ca autori de „infracțiuni” academice: ai aceleași sancțiuni pentru un student la licență ca la un doctorand sau cercetător postdoc! Nediferențierea, ținând cont de gravitatea și tipologia infracțiunilor academice, așa cum le-a observat IRAFPA (www.irafpa.org), de pildă, care propune și o Metodă solidă de analiză, va pune probleme comisiilor de etică.

În fine, să mai observ și Anexa acestui CcEDU, intitulată „Setul de standarde de referință de etică și deontologie universitară în managementul universitar”. Aici, e limpede că cine a „conceput” textul nu știe ce înseamnă „obiectiv”, confundându-l cu tipuri de activități. Anexa e un tabel pe trei coloane: Standarde, Indicatori de performanță, Riscuri. Când încerci să înțelegi de ce un standard se exprimă prin indicatorul numit „obiectiv”, ceva nu e în regulă. Când, în loc de concizie, avem narațiuni care încep, în stilul, de fapt, al măsurilor, cu „stabilirea...” etc., e limpede că mentalul birocratic, uneori partinic (limba veche, deh!) răsare deloc timid.

Deci Setul are un singur „obiectiv general”: „Creșterea gradului de implementare a măsurilor de integritate la nivel(sic!) instituției de învățământ superior”. E realizabil prin patru „obiective specifice”: Principii fundamentale; Relația cu comunitatea academică; administrarea resurselor; Raportare și conformitate. Fiecare obiectiv specific propune standarde, indicatori și riscuri. Anexa e, cum se și spune, la art.25, în slujba CNEMU. Ca, de altfel,întreg Codul-cadru, așa cum prevede Legea învățământului superior la art.154, alin.5, lit. „d”. Despre CNEMU am văzut cât de operațional este. Legea dotează CNEMU, vezi art.154, alin.2, cu un Registru de experți, numiți, firește, de ministru, dar și prin consultarea cu Consiliul Național al Rectorilor. Desemnarea membrilor ține cont de trei criterii: competența (în ce?), „disponibilitatea de a activa”, CV academic curat etic. Rolul acestor experți e dublu: când oferă puncte de vedere tehnice privind conflictele de interese ale unor dintre membri comisiilor, când oferă „expertiză specifică” atunci când „a fost identificată această nevoie în cadrul comisiilor naționale”. Cum știm, identificarea nevoii nu e...simplă. Mai ales când nu e nevoie să fie identificată.

Cine a lucrat această propunere nu știe mare lucru despre Etică, în general, etica și deontologia academică în mod special. E un tip de document făcut pentru a bifa. Căci „nu vede” în real viața academică și de cercetare, a distorsiunilor relațiilor interumane sau de autoritate. Amestecă nivele de concepție diferite, termeni și concepte care nu au claritate în contextul paragrafelor respective.-Citeste restul articolului pe Contributors.ro