Spre sfârșitul anului trecut am avut parte de o carte specială.

PS Mihai FratilaFoto: radiomaria.ro

O carte care poartă amprenta unei prietenii în stare să creeze un dialog pentru a fi transpus într-un volum la timpul potrivit. Ea ne-a fost oferită, în ultimele zile ale lui 2023, de Editura Humanitas – incomodă și temerară inclusiv pentru publicarea unor jurnale și memorii care au contribuit la distanțarea față de prejudecăți istorice stânjenitoare.

Elsa Anca-Bărbuș (1927-2021), o supraviețuitoare, devine postum o eroină literară neașteptată, mulțumită tenacei sale partenere de dialog, Mioriței Baciu-Got. Dincolo de retorica resentimentară cu care memorialistica ne gratifică în general, Fața văzută a lunii: Convorbiri cu Elsa Anca-Bărbuș devoalează un suflet simplu care prin însăși destăinuirea sa reprezintă cea mai frumoasă pledoarie împotriva victimizării și revanșismului, fără să fi abdicat de la căutarea dreptății ca luciditate a demnității personale. Personajul Elsei n-a avut inamicul la vedere ca pe frontul din război, nu a avut parte de popularitatea eroilor, dar s-a expus unui dușman mult mai viclean, care o îndemna la vânzarea conștiinței. Poate de aceea, un suflet ca al său are certitudinea că, deși Binele nu stă în zone lipsite de primejdii și că, pentru a rămâne de partea lui, suntem puși în situația de a face alegeri grele, nu suntem niciodată singuri.

Oameni precum Elsa Anca-Bărbuș, precum tatăl și logodnicul ei – închiși pentru fidelitatea lor față de viziunea de țară a lui Iuliu Maniu și a lui Ion Mihalache –, reprezintă nu doar un pretext pentru culpabilizarea prezentului, cum cred oportuniștii lumii noastre. Până în 1964, sute de mii de oameni onești au „rezistat” în pușcărie! Ce înseamnă atunci rezistența? Să ieși exclusiv cu pancarte în stradă la manifestație? Ar putea împotrivirea sub tiranie să fie „instituționalizată”, doar ca să se poată vorbi despre ea? Or, rezistența omului simplu față de un asemenea balaur dovedește forța interioară care a permis posterității cunoașterea simțirilor extreme, altfel greu de deslușit, dar pe care numai amenințarea morții știe să o ridice în inima omului. Tocmai de aceea, refrenul stupid cum că „n-a fost opoziție sub comunism în România” devine și mai rușinos după citirea unei asemenea cărți.

Am avut privilegiul de a o cunoaște pe Elsa Anca-Bărbuș. Se strecura de fiecare dată cu politețe și pudoare pe lângă taina durerii sale trăite. După tragica experiență legată de fragilitatea vieții, pentru acest suflet eroic – și-a așteptat logodnicul închis timp de șaptesprezece ani, ca să poată întemeia o familie și să dea naștere celor două minunate fiice, Anca și Mihaela – devenise firesc să vadă altceva în amenințarea morții care îi bulversase existența și îi răpise între timp ființe dragi. Privirea sa interioară, gustul pentru o viață inspirată de credința în Dumnezeu, modestia, alegerile făcute lăsau să se întrevadă legătura lor clară cu altceva decât ceea ce se termină prin moartea trupului. Volumul ne ajută să răscumpărăm concepte ajunse între timp desuete, ba chiar antipatice, după apăsătoarea demagogie comunistă și naționalismul securistic – toujours en vogue. Căpătăm astfel inspirația de a reconsidera sensul unor termeni precum „patriotism”, „credință”, „limba și drapelul național”, „cuviință”, „familie” („între armonie și colaborare”, „bunăvoință și amabilitate”), „libertate” (plătită cu sânge), „curaj”, „sacrificiu”, „dragoste”, „devotament”, „iertare”... Toate, laolaltă, sunt un arsenal de drept al ființei umane – micile-mari strategii – de a-și depăși epoca, fără a face rabat de la omenie.

Continuăm, de asemenea, cu ostentativă lejeritate să avansăm ideea că în România interbelică totul a fost pestriț, că românii sunt zănatici, fără fibră etc. Cu certitudine perioada dintre războaie a scos la vedere multe grozăvii – apetența pentru extremism și dictatură, discreditarea libertății de exprimare, ideologiile rasiste – care i-au pângărit sufletește pe mulți compatrioți prin a fi subscris religiei politice a statului. Dar au fost, iată, destui oameni de caracter care nu s-au închinat omologărilor deșănțate ale timpului, fie că era vorba de dictatura regală, legionară, antonesciană. Ca să nu mai amintim apoi de oroarea celor patruzeci de ani de comunism.

Pentru a face elogiul unor figuri de caracter nu sunt suficiente accentele eroismului patriotard sau manifestările simțului elementar pentru dreptate pe care, deseori, îl împărtășim destul de vag. Experiența ultimilor treizeci de ani ne arată că cei mai tineri, atunci când li se vorbește despre un trecut prost înțeles sau asumat, nu numai că se dezgustă și îl ignoră, dar merg exact în direcția opusă moralei sale. Această confuzie, tipică pentru neînțelegerile dintre generații, nu e deloc o anticameră pentru luciditate și nu face bine nici datoriei pe care o avem față de adevărul istoric. Dincolo de memorie, de moralizări exemplare, fără un dram de înțelepciune viața omului cea mult încercată se limitează la emoții, la ceremonial și tragice solemnități pe care le vânează numai funcționarii de retorică goală.

Care este atunci morala fabulei? Nimic nu pare demodat în conversațiile Elsei Anca-Bărbuș, protagonistă a dramei României răvășite de suferința produsă de comunism în secolul trecut. Din Fața văzută a lunii desprindem faptul că depinde de noi ce anume căutăm pentru a descoperi ce tip de personaje alegem să fim! Aflăm și ajutorul de a ne pune întrebări esențiale și a admite că vitalitatea poate fi reală, chiar dacă nu înfăptuim lucruri „memorabile” prin influență sau putere. Dar ca să avem întotdeauna acces la libertatea interioară, este nevoie de instanțe morale și de delimitarea față de ceea ce ne încetinește în propria străduință sufletească.

Cartea Mioriței Baciu-Got mi se pare, tocmai de aceea, o veritabilă răscumpărare, un rar și neobișnuit caz de ispășire a colectivității. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro