Firește, din cele 130-131 de minute cât durează filmul Ferrari, nu puteau lipsi cursele de automobile. Îndeosebi Mille Miglia, competiția din vara anului 1957, care nu a însemnat doar moartea pilotului Alfonso de Portago (Gabriel Leone), a copilotului Edmund Nelson și a altor 9 persoane, dintre care cinci copii. Ci și un moment de cumpănă în existența firmei ce dă numele filmului. Sigur, au fost și spectatori complet nemulțumiți doar cu atât și cu alte câteva asemenea ciozvârte. Altminteri bine montate de Pietro Scaglia. Însă pentru asta, pentru senzații tari, există Rush: Rivalitate și adrenalină din 2013 sau încă și mai cunoscutul Grand Prix din 1966.
Ferrari, producția din 2023, semnată regizoral de Michael Mann, nu este sau nu este decât în subsidiar un film sportiv sau unul despre primejdii foarte adesea asumate, teoretizate ca atare de Enzo sau presimțite de pilotul-playboy Alfonso.
Ferrari este un fragment dramatic, zbuciumat din viața unei firme și din aceea a unei familii. Ambele celebre. Însă nu este nici pe departe un fel de Și bogații plâng.
În 1947, fostul pilot de curse Enzo Ferrari și soția lui, Laura, au înființat cea ce va deveni celebra firmă de automobile. Enzo intenționa ca produsele acesteia să ia parte la marile concursuri nu pentru a-i spori oportunitatea de a vinde mașini, ci spre a putea fi înscrise la cât mai multe concursuri. Zece ani mai târziu situația firmei Ferrari nu era nicidecum una dintre cele mai bune. O seamă de accidente nefericite, vânzările tot mai reduse, ceva mai puțin de 100 de exemplare comercializate în 12 luni și, în consecință, conturile mai degrabă goale decât pline, sporirea competiției pe piață, raporturile de tip cvasi-mafiot dintre patroni, duritatea presei, costurile tot mai crescute în vieți umane ale competițiilor șubreziseră drastic afacerea.
Raporturile dintre cei doi soți erau și ele departe de a fi tocmai de invidiat. Semănau mai degrabă cu un parteneriat comercial cu greu menținut în viață. Semănau teribil cu un fel de joc de-a șoarecele și pisica. Laura suportase cu câteva condiții, adesea încălcate, infidelitățile repetate ale soțului în viața căruia interveniseră câteva iubite. Enzo și Laura își pierduseră unicul fiu din cauza unei maladii cumplite, iar Laura îl acuza frecvent pe Enzo de moartea lui Dino. Iar Laura nu știa încă totul. Îi rămăsese pentru o vreme necunoscut detaliul că Enzo are un fiu din legătura cu mult mai puțin semnificativa, însă mult mai blânda Lina Linardi. Iar fiul acesta nu trebuia să fie recunocut ca legitim.
Așa că filmul Ferrari este mai degrabă unul despre alegeri, supraviețuire, compromisuri, relații contractuale în viața de familie, mândrii, regrete și compromisuri. Ferrari este mai puțin, din punct de vedere actoricesc, filmul lui Adam Driver. Care deși îmbătrânit spre a face față necesităților peliculei a rămas tot interpretul din cale de afară de tipic al lui Enzo Ferrari. Flegmatic, antipatic, dur, nițeluș mascalzone. Sigur, Driver, care la data filmărilor avea 40 de ani, impune prin atitudine, prin înălțime, prin modul în care știe să poarte ochelarii de soare (pe care ba și-i pune, ba și-i scoate) ca și prin sensibilitățile abil schițate din relația cu Lina Linardi (Shailene Woodley) și cu aceea cu micul Piero (Giuseppe Festinese).
Ferrari este, indubitabil, filmul actriței madrilene Penélope Cruz. _
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
