Începând de la mijlocul secolului al XX-lea, poate fi observată în toată lumea o estompare generalizată – chiar dacă nu uniformă – a prezenței intelectualilor creștini în sfera publică. Această diminuare manifestă a volumului vocilor intelectualilor creștini în spațiul public a fost și este explicată în mod divers prin referință la dorința democrațiilor de a separa instituțiile religioase de cele ale statului, modernizarea și secularizarea societății, diversificarea perspectivelor religioase și reactivarea tradițiilor populare, criticarea din ce în ce mai virulentă a instituțiilor religioase, schimbarea valorilor societale, deprecierea autorității în contextul dezvoltării noilor tehnologii ale comunicării, precum și la raportul dintre crizele interne ale religiei și conflictele ideologiilor politice, triumful științei asupra credinței ca cea mai bună modalitate de a înțelege lumea modernă sau ostilitatea unei elite publice față de influența culturală creștină. În contrasensul acestui fond explicativ cu referențial exogen au fost formulate și ipotezele că intelectualii creștini au ales ei înșiși în mod deliberat să dispară din spațiul public și că, pur și simplu, intelectualii creștini nu mai știu să creadă.
Aporiile centrate pe cauzele reducerii prezenței intelectualilor creștini în spațiul public trebuie, însă, ponderate și considerate în paradigma spațiilor naționale precum și a zonelor de influență ideologică. În România din a doua jumătate a secolului al XX-lea, de exemplu, reducerea la tăcere a intelectualilor creștini în spațiul public nu poate fi înțeleasă fără a se ține cont de emergența, încurajată politic în aceasta perioadă, a intelectualilor marxist-leniniști, intelectuali de partid formați fie în învățământul superior clasic, universitar, fie doar în școlile de partid. Chiar dacă această diferență în formarea inițială a intelectualilor marxist-leniniști români determină o relație diferită cu cunoașterea, precum și cu instituția care i-a format, chiar dacă această diferență este marcată de consecințe sociologice în mod manifest diferite, raportarea, cel puțin publică, a acestor intelectuali față de creștinism este nediferențiată. Toți se aliniază exigenței ideologice antireligioase a regimului pentru care religia este definită trunchiat și în afara contextului sociocultural ca fiind „opiumul poporului”, conform celebrei expresii sustrasă dintr-un text mai amplu al lui Marx, dar care figurează „pe scurt” în catehismul bazic al activistului de partid. Prin urmare, în concordanță cu filosofia iluminismului la care pretind că sunt atașați intelectualii partidului, precum și a marxismului istoric, credința creștină este redusă în gândirea și discursul lor la nivel de superstiție obscurantistă în slujba claselor reacționare.
Cu toate acestea, intelectualii marxist-leniniști români întrețin o proximitate „consubstanțială” primară pe filiera naturii umane cu creștinismul. Pasiunea cu care se investesc în angajamentul politic este o pasiune a omului credincios, este o predispoziție naturală înscrisă în umanitate, indiferent de conținutul credinței. Faptul că felul lor de a gândi lumea exclude credința într-un Principiu Creator, nu îi împiedică să se investească în comunism respectând în mare parte prescripțiile instituționale specifice creștinismului. Ei sunt credincioși prin excelență, nu în Dumnezeu, ci în comunism, un substitut al lui Dumnezeu. Faptul că obiectul credinței lor, credința în viitorul socialist al umanității, este garantat de o ideologie, marxismul, care se pretinde că este o concepție științifică a istoriei, le conferă convingerea că sunt profund decreștinizați și intim rezistenți la orice noțiune de transcendență divină. În realitate, intelectualii marxist-leniniști români au transpus în „civil” designul structural al instituției creștine prin implementarea unor proceduri specifice, de tip pastoral, de asociere a membrilor de partid cu activitățile lor, producerea unei ortodoxii doctrinare care să garanteze unitatea simbolică a credinței în viitorul de aur al umanității, organizarea sistematică a unui corp de clerici fără haine preoțești selectați și reproduși de școli de partid, stabilirea mecanismelor de evaluare a lucrării de convertire la comunism și de supraveghere a populației, instalarea mecanismelor și autorităților de control și reprimare a ereziilor etc. Mai mult decât atât, intelectualii marxist-leniniști români vor îndumnezei Partidul, vor decreta predarea necondiționată a sinelui acestei entități „demiurgice” printr-o credință puternic mobilizată de afecte, vor sacraliza „spiritul de partid”, vor pune în calendar martirii revoluționari și în icoane sfinții supremi ai cauzei.
Scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român după evenimentele din decembrie 1989 nu a generat și nici nu putea în mod efectiv să genereze apariția peste noapte în spațiul public a unor noi intelectuali și cu atât mai puțin creștini. Dizolvarea Partidului a fost însă circumstanța sensibilă care a actualizat absența intelectualilor creștini din noua arenă publică însetată de transcendență prilejuind astfel o oportunitate ideală pentru intelectualii comuniști de a-și converti habitusul marxist-leninist în habitus religios creștin. Instituția creștină sedusă de minunea transformării lupilor în oi, va oferi acestor convertiți printr-o orbitoare vedenie asemenea lui Saul din Tars pe drumul spre Damasc, nu numai o comunitate în locul comunității pierdute, dar și o nouă identitate, un nume nou încreștinat și o nouă orientare a acțiunii lor politice devenită una cu actul de credință. Creștinismul la care se convertesc intelectualii marxist-leniniști este o religie a frumosului și o morală a acțiunii inclusive. Puterea de seducție a intelectualilor marxist-leniniști convertiți la creștinism stă în capacitatea de a afișa o credință care mobilizează analiza marxistă a societății și eficiența ei în acțiunea publică fără a nega rolul pe care Instituția creștină îl acordă lui Hristos în viața omului și în istoria umanității. Este vorba de o credință care include știința și tehnologia în canonul căilor către Dumnezeu, o credință de trăit nu ca o resemnare, ci ca o revoltă atât spirituală cât și politică. Formal și ostentativ, închinarea de altădată către răsărit este transpusă în închinare către apus. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
