Pe 20 octombrie, la două săptămîni după atrocitățile comise de Hamas pe teritoriul Israelului împotriva cetățenilor acestuia din urmă (inclusiv violări și ucideri în masă de fete și copii), soldate cu peste 1200 de morți, și cu o săptămînă înainte ca Israelul să-și lanseze invazia terestră în Fâșia Gaza, pentru neutralizarea Hamas-ului, un grup de profesori de la Universitatea din Oxford au semnat o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului Britaniei, Rishi Sunak, somîndu-l să ceară guvernului israelian încetarea focului în Gaza, adică a bombardamentelor care deja începuseră să fie efectuate de Israel cu scopul distrugerii principalelor baze operative ale Hamas-ului.[1]
Argumentul principal al acestor academicieni, printre care se numărau nu numai iuriști și politologi, ci și cîțiva filozofi iluștri, cum ar fi Jeff McMahan, John Broome, Henry Shue, Adrian Moore și Hilary Greaves, era următorul. (1) Israel este justificat, conform dreptului internațional, să ia măsuri de autoapărare împotriva Hamas-ului. (2) Acest drept nu justifică însă atacul violent al Israelului asupra populației civile din Gaza. (3) Prin „atac violent” autorii înțelegeau, la data respectivă, următoarele fapte: privarea intenționată a inocenților civili palestinieni „de apă, hrană și electricitate, precum și de mijloacele de scăpare” (cu toate că autorii recunoșteau că Israelul furniza o cantitate limitată de „hrană, apă și de materiale medicale”); refuzul trecerii „combustibilului înspre Gaza, punând în pericol capacitatea spitalelor de a funcționa”; acceptarea unei sume de ajutor pentru Gaza „extrem de insuficientă” (după ONU); ordinul evacuării a 1,2 milioane de femei, bărbați și copii din nordul Gazei, descris drept „crimă de război de transfer forțat” de Consiliul Norvegian pentru Refugiați; moartea a aproximativ 3500 de oameni, cu alți 12500 răniți., inclusive mulți copii, jurnaliști, lucrători din domeniul sănătății și lucrători umanitari. Autorii scrisorii citau, cu aprobare, UNRWA, agenția ONU care sprijină refugiații palestinieni, care declarase că situația este o „catastrofă umană fără precedent”.
Concluziile autorilor scrisorii deschise erau două. (1) Acțiunile Israelului sunt un afront la adresa demnității morale umane. (2) Israelul consideră că „atrocitățile săvârșite de Hamas justifică criza umanitară care se desfășoară în prezent în Gaza”, ceea ce înseamnă că Israelul acceptă (a) „un principiu central al terorismului – că toți cetățenii trebuie să plătească pentru faptele rele ale guvernelor lor”, cât și (b) „practica centrală a terorismului: pedeapsa colectivă”. Cu alte cuvinte, Israelul este un stat terorist și practică terorismul de stat.
Fără să mă pronunț asupra validității acestor două concluzii (vezi însă mai jos), doresc să menționez o problemă de fond a argumentului scrisorii. Pe deoparte, scrisoarea acceptă principiul dreptului internațional de auto-apărare a unui stat împotriva unui agresor extern.[2] Pe de altă parte, ea condamnă acțiunile militare ale Israelului cu scopul neutralizării acestui agresor, fără însă a specifica care ar fi procedura alternativă acceptabilă prin care Israelul ar putea să se apare fără a practica „terorismul de stat”, dat fiind ideologia și organizația Hamas-ului, cât și faptul, evident prin acțiunile chiar de pe 7 octombrie, că această grupare nu face distincția fundamentală, acceptată de dreptul internațional, între combatanți și necombatanți.[3] Lucru ciudat, dat fiind expertiza în dreptul internațional al unora dintre semnatarii de la Oxford. Impresia care ne dă această scrisoare este că ea afirmă un drept abstract, care nu poate însă să fie aplicat. Însă un drept neaplicabil este o ficțiune. Suspiciunea este că autorii scrisori neagă de fapt dreptul Israelului la autoapărare, fără să o spună explicit, poate chiar fără să-și dea seama.
Există, în plus, o problemă de cadru. Nu există o scrisoare similară publicată de acești sau de alți profesori din Oxford în cazuri similare. Unde au fost Adrian Moore sau Roxana Banu, unde John Broome sau Amia Srinavasan când Karabachul a fost epurat etnic, prin agresiunea Azerbaidjanului, „curățat” de 120.000 de armeni, inclusiv 30.000 de copii, în septembrie anul acesta?[4] Unde au fost acești profesori în ultimii ani, cînd China comunistă a supus, și supune în continuare, minoritatea musulmană a uigurilor unui genocid cultural și real? Unde a fost publicată scrisoarea lor de protest împotriva bombardării, începînd din 2015, a cartierelor civile și spitalelor siriene, efectuată de forțele aeriene ale Rusiei în timpul râzboiului civil din Siria, sau chiar numai împotriva invaziei ilegale a Ucrainei de către Moscova în 2022? Când s-au arătat ei scandalizați de masacrele comise în Yemen de Arabia Saudită, soldate cu sute de mii de morți în ultimii ani, ca să numai vorbim de zecile de conflicte care se desfășură în prezent în Africa, printre care se enumeră războiul civil din Sudan cât și atacurile mortale ale islamiștilor din Burkina Faso, Mali sau Niger asupra școlilor de stat? În fond, de ce nu au semnat acești profesori o scrisoare deschisă chiar pe sau imediat după 7 octombrie, somând comunitatea internațională să condamne atrocitățile comise de Hamas împotriva civililor israelieni, atrocități care includeau violarea și mutilarea sexuală în cele mai bestiale moduri posibile a mai multe sute de femei, fete și copile de origine evreiască? Oare Roxana Banu, expertă în aspectele iuridice ale feminismului, nu a considerat această orgie ucigătoare împotriva femeilor, care își găsește paralele numai în paginile romanului O sută douăzeci de zile ale Sodomei a lui Marquis de Sade, „un afront la adresa demnității morale umane”? De ce nu și-au exprimat acești profesori solidaritatea cu evreii din Occident, care după 7 octombrie au devenit ținta unor atacuri mai mult sau mai puțin violente, unele retorice, altele fizice, atît pe campusurile unor universități de renume, cât și chiar pe străzile marilor orașe din Vest, inclusiv în Germania care se credea vindecată de anti-semitism? De ce nu au cerut ei pînă în prezent de la liderii Hamas-ului încetarea întocmai a focului în Gaza, adică a lansării miilor de rachete de sorginte iraniană către orașele israeliene? După care principiu al dreptului internațional este un stat obligat să înceteze focul, dar nu și agresorul său?
Toate aceste întrebări, retorice, sugerează binențeles că există un bias pronunțat și sistemic, poate chiar rasist, împotriva Israelului, pe care profesorii de la Oxford cel puțin îl perpetuează. Prin asta nu vreau să neg problemele create și gravele erori comise de Israel în ultimii ani în legătură cu soluționarea problemei palestiniene, mai ales sub guvernul lui Netanyahu. Ca să numai menționez că strînsa colaborare militară și economică între Israelul (încă) democratic și Azerbaidjanul autocrat care și-a propus distrugerea Armeniei democrate este absolut condamnabilă.[5] În plus, nu vreau să pun în discuție aici eficacitatea și legitimitatea acțiunii militare a Israelului din ultimele săptămîni. Dreptul la auto-apărare stabilit de ONU specifică trei condiții: necesitate, proporționalitate, rapiditate (necessity, proportionality, immediacy). Nu știu dacă acum, două luni mai târziu, și cu un număr de morți palestinieni de aproximativ de zece ori mai mare decât numărul inițial al victimelor israeliene, aceste trei condiții mai sunt îndeplinite.[6] Însă chiar și așa, bias-ul menționat mai sus rămîne incontestabil.
Scrisoarea profesorilor de la Oxford ar putea crea impresia că ea este reprezentativă pentru opinia majorității cadrelor academice de la ilustra universitate. Lucrurile nu stau însă întocmai așa. Facultatea de filozofie de la Oxford, ca să luăm un exemplu, numără peste 50 de profesori, însă printre semnatari se numărau doar 12 dintre ei. Au existat, deci, multe abțineri. Totuși, voci critice din Oxford la scrisoarea deschisă nu au apărut – cu o singură excepție, răspunsul lui Peter Hacker, ilustrul filozof de la St. John’s College, filozof analitic, autor a peste 20 de cărți (despre filozofia limbajului, a minții, a cunoașterii, despre natura umană, despre Frege și Wittgenstein).[7] Răspunsul său, ferm și intransigent, la acuzațiile scrisorii deschise, a contribuit în mod decisiv la o dezbatere mai amplă asupra subiectului[8]. Îl redau mai jos în întregime, în traducerea mea, ca să-i ofer cititorului român ocazia de a își forma o opinie poate mai precisă sau mai balanțată asupra unui conflict atît de vechi și tragic.
Un răspuns la o scrisoare deschisă privind criza umanitară din Gaza[9]
Peter Hacker
St John’s College
Oxford
Am citit cu uimire „Scrisoarea deschisă” semnată de patruzeci și doi de profesori distinși de la Oxford, condamnând răspunsul Israelului la atacul criminal al Hamas-ului asupra civililor israelieni, atac prin care au fost masacrați bebeluși, copii, băieți și fete, femei și pensionarii, cât și uciși un număr redus de soldați. Mi s-a părut dureros să văd pe câțiva dintre colegii mei filozofi printre semnatari. Vocația lor de filozofi este claritatea gândirii. Dar la ce le-a fost de folos filozofia dacă nu pot gândi limpede în chestiuni de asemenea importanță?[10]
Scrisoarea deschisă, deși include profesori de relații internaționale printre autorii săi, nu plasează atacul lui Hamas în contextul actual din Orientul Mijlociu. Hamas este finanțat de Qatar și Iran, și antrenat și înarmat de Iran. Iranul, ca și mandatarul său, Hamas, este dedicat în mod explicit ștergerii Israelului de pe fața pământului. Un interes imediat pe care Iranul îl are în sprijinirea atacului Hamas este să pună capăt apropierii dintre Arabia Saudită, principalul său adversar sunit regional, și Israel, apropriere stabilită cu Acordurile Avraam (2020). Această apropiere ar fi putut iniția foarte benefica soluție bistatală a conflictului israelo-palestinian. Nu este o coincidență că islamiștii rebeli houthi din Yemen, care sunt și ei mandatarii Iranului, au început acum să tragă cu rachete spre Israel de la o mie de kilometri distanță. Războiul pe care Israelul l-a declarat lui Hamas este, prin urmare, un răspuns la o amenințare existențială la adresa statului Israel.
A cere Israelului o încetare imediată a ostilităților este asemănător cu a cere o încetare imediată a ostilităților de către Marea Britanie și SUA în ajunul zilei Z (D-Day, 6 iunie 1944), pentru a evita victimele civile. Ca Israelul să-și înceteze războiul înainte de a eradica Hamas și infrastructura sa ar însemna ca Israelul să perpetueze stăpânirea Hamas-ului asupra Fâșiei Gaza, să demonstreze incapacitatea sa de a distruge Hamas-ul și să-l invite pe acesta să se regrupeze și să atace din nou, peste câțiva ani, așa cum a făcut-o și în trecut. Într-adevăr, purtătorul de cuvânt al mișcării Hamas, Ghazi Hamad, vorbind la LBC TV din Liban pe 24 octombrie, a spus: „Tot ceea ce facem este justificat”, adăugând că „Potopul Al Aqsa [numele dat de Hamas atacului] este doar primul val, și va exista un al doilea, al treilea, al patrulea, pentru că avem determinarea, hotărârea și capacitățile de a lupta.”
Scrisoarea deschisă, fiind un exemplu de gândire duplicitară de proporții orwelliene (vezi romanul 1984), susține că războiul Israelului împotriva Hamas este un „exercițiu dezastruos din punct de vedere moral”, dat fiind că un număr mare de civili nevinovați sunt uciși. ...
Continua lectura articolului si comenteaza pe Contributors.ro
