Ani buni la număr, cu siguranță mulți peste 30, m-am străduit să le explic succesivelor serii de studenți că veacul al XVII lea francez nu e nici, (sau nu e numai) Secolul clasic, nici Marele Secol, nici Secolul lui Ludovic al XIV lea. Că toate aceste etichete nu acoperă decât în parte complexitatea lui istorică, artistică, filosofică, estetică și literară și că îndată ce critica și istoria literară au descoperit frumusețile și deliciile barocului, unde mai pui că i-au mai găsit și prețiozității o parte bună (în opoziție cu ridicolul în care a eșuat), s-ar cam cuveni lăsate la o parte multe dintre afirmațiile din vechile manuale, produse ale universitarilor din tradiția de odinioară a Sorbonei și din vechea critică. În fond, regulile, ordinea, echilibrul au dominat numai o parte din veacul în cauză.

Mircea MorariuFoto: Arhiva personala

Nici clasicismul nu a însemnat un monolit fiindcă, de pildă, până și marele tragedian Racine, despre care se spunea adesea că regulile i-ar fi venit mănușă, s-a mai lăsat contaminat din când în când de bizareriile frumoase ale doar aparentului neșlefuit baroc. Corneille, Racine, Molière nu s-au avut nici pe departe ca frații, dincolo de marile lor merite Richelieu și Regele Soare și-au dorit supunerea necondiționată a artiștilor unor estetici oficiale. La Fontaine, de pildă, nu a fost deloc agreat de Ludovic al XIV lea, iar Molière a exercitat o disidență secretă nu numai față de Biserică și pe față în privința nenumăraților les faux dévots, ci și în raport cu formulele dramaturgice agreate la Curte. La Princesse de Clèves a fost deopotrivă roman clasic, ca și jansenist și baroc, publicului i-a plăcut deopotrivă și ceea ce au scris așa-numiții mari clasici, ca și creațiile lui Paul Scarron, Charles Sorel și- last but not least-Cyrano de Bergerac.

Mă gândeam la toate acestea în timp ce urmăream spectacolul cu piesa Cyrano de Bergerac, rescriere modernă, vie, inspirată, pe alocuri chiar iconoclastă a partiturii cu același nume a lui Edmond Rostand, datorată britanicului Martin Crimp. Spectacol înscenat în Sala Mare a Teatrului Regina Maria din Oradea de Horia Suru. Același care a pus în scenă tot aici cu ani în urmă Noduri și plăci, montare de care mi-au adus aminte cu numai vreo două săptămâni înainte Alexandra Felseghi, Andrei Măjeri și Ioana Gajdó în Zeițe de categoria B.

Martin Crimp nutrește,pesemne, o anumită pasiune față de cultura franceză de vreme ce i-a tradus destule texte și pe lângă Cyrano...a mai dat și o versiune personală a molierescului Mizantrop.

E drept, mă mai gândeam eu și la faptul că nu e chiar tocmai ok că în repertoriul Teatrului apare la doar două luni distanță după Cruzime și tandrețe, o altă piesă a aceluiași dramaturg, că diversitatea, alternanța sunt ori ar trebui să fie considerente de bază ale însuși conceptului de repertoriu. Că repertoriul nu e o aglomerare de titluri. Și că el nu se face de regizori. Nu mai dezvolt acum ideea, am făcut-o în alte dăți și tot degeaba.

Cum e piesa lui Crimp? Cum e spectacolul lui Horia Suru? Piesa e neîndoielnic bună. Cel puțin în prima ei parte respectă căutata dezordine, acel neregulat artistic ce a caracterizat creația, atâta câtă e, a lui Cyrano. Horia Suru s-a străduit să managerizeze cât mai eficient posibil dezordinea în cauză. Una în specificul barocului, dar și al unui mod de a face teatru care depinde mai ales de gustul publicului. Spectacolul începe încă din foayer, acolo unde ne întâlnim cu o bună parte a actorilor din distribuție îmbrăcați în haine civile. Odată intrați în sală, cel numit Lignière (parcă prea expansiv, prea zgomotos în rol Sebastian Lupu), ni-l prezintă pe cel mai nou recrut. Pe Christian, băiat tânăr, frumos, frust, clar needucat, care nu prea înțelege ce i se întâmplă, de ce este întors pe toate fețele, aplaudat, ironizat, huiduit, luat în răspăr de asistență. Tăcerea inițială va fi înlocuită mai departe de verbiajul, de curajul, de naturalețea dezarmantă a personajului, de revolta în fața falsului, fie el făcut cu și din bune intenții. Toate bine surprinse de jocul lui Răzvan Vicoveanu. Apar tot felul de personaje zgomotoase din public. Are o intrare explozivă Leila Ragueneau, profesoară de literatură și cofetăreasă (Elvira Rîmbu mi-a plăcut, totuși, îndeosebi în ultimele zece- cincisprezece minute ale spectacolului când parcă am regăsit-o pe actrița din Hei, oameni buni!), iar mai încolo, atunci când suntem în plin teatru în teatru ( fapt sugerat eficient de scenografia lui Tudor Prodan care recurge la câteva scaune roșii plasate pe lateralele scenei) îi vedem pe actorul vetust Montfleury care îl joacă prost, cum nu se poate mai prost pe Hamlet (Petre Ghimbășan). Deliberat astfel. Îi vedem și pe versatilul și imoralul director al Teatrului (Șerban Borda), pe De Guiche, omul de nădejde și cu ticuri de bătrân zaharisit al lui Richelieu care încă ar mai vrea totuși să facă sex (Daniel Vulcu), însoțit de frumoasa Roxane (foarte bună în rol Alina Leonte). Mai apar un anume De Bret (un Sorin Ionescu nițeluș cam plictisit, evident neconvins de ceea ce face), adjunctul cvasi-ridicol al lui De Guiche pe nume Valvert (impetuos și bun George Dometi), un preot cazon și cam prostuț ( savuros Pavel Sîrghi), studente la Litere (Georgiana Coman, Carina Bunea, Denisa Irina Vlad, Anda Tămășanu, Adelina Tripa), soldați (Ciprian Ciuciu, Alin Stanciu, Eugen Neag, Paul Tripon, David Constantinescu,Tudor Manea, Cosmin Petruț).

Horia Suru coordonează bine scenele de masă, transpune convingător pe scenă palpitul mulțimilor, aceasta în pofida faptului că unii actori și mai ales actrițe nu sunt așa cum s-ar cuveni să fie preocupați de roluri (în unele cazuri este de vină supraevaluarea capacităților profesionale ale unor actori și mai ales actrițe care tânjesc fără temeiuri artistice reale la roluri principale și țin cu orice preț să ne arate că au evoluții de serviciu), iar ceva mai încolo, adică în partea a doua, ajutat de scenograf, de Adrian Dominte care i-a pregătit cu totul remarcabil pe actori pentru momentele de scrimă artistică, transpune pe scenă relevant războiul. Lucru nicidecum și niciodată simplu. Război și clasic, și modern deopotrivă. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro