Istoria medievală și modernă timpurie a Clujului nu este ușor de descifrat. Spre deosebire de Sibiu, unde mai există un număr semnificativ de case medievale renascentiste, care amintesc de vremurile pre-habsburgice, urbanismul modern a lăsat o amprentă serioasă la Cluj moștenirea arhitecturală a orașului medieval și renascentist fiind încet-încet ștearsă în secolul al XIX-lea. Urmele orașului de acum o jumătate de mileniu constau în mărturii ascuse vederii în câteva pivnițe, portaluri refolosite în restaurante sau cafenele din centrul orașului, mai puțin de jumătate de kilometru de ziduri, precum și urme ale unor case din perioada Renașterii târzii, care se ascund în spatele fațadelor baroce, clasiciste, eclectice și Art Nouveau.
Aspectul medieval și renascentist al orașului s-a schimbat radical în timpul Monarhiei Habsburgice, când orașul Cluj a devenit parte integrantă a unui imperiu care se întindea din Alpi până în Carpați și care includea Praga, Ptuj și Brașov și sute de alte orașe care au și azi un aspect urbanistic similar. În anii 1860 a început reamenajarea caselor vechi, renascentiste, ale orașului, ceea ce a dus la demolarea multor elemente vechi, precum portaluri ornamentate, ancadramente de fereastră, diverse elemente decorative, inscripții, elemente decorative arhitecturale și monumente de piatră încastrate în vechile ziduri ale orașului, datând din perioada secolelor XVI-XVIII. Din nefericire, o mare parte a patrimoniului istoric s-a pierdut – la fel ca și zeci de turnuri și porți ale orașului –, dar perioada nu este faimoasă doar pentru urbanismul său distructiv, ci mai ales – și poate din această cauză – pentru apariția primelor asociații academice și pentru mișcarea muzeală ardeleană. În 1859, la sugestia contelui Imre Mikó a fost înființată Societatea Muzeului Ardelean și colecția sa de antichități, precum și lapidariul medieval, care mai târziu vor sta la baza Muzeului Transilvaniei. La doar câțiva ani după înființarea Societății, în anii 1860, Károly Szabó a scris celebra sa listă de monumente de piatră medievale și moderne găsite și păstrate în Cluj, vizitabile în cadrul lapidariului. Sau... ar putea să fie vizitabile.
Astfel, deus ex machina ne aduce în prezent, în anul 2023, la povestea tragicomică a unui lapidariu medieval și modern, ținut cu ușile închise de mulți ani. Lapidariul medieval și premodern, precum și expoziția de bază a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei au fost închise de mai mulți ani, excepție făcând câteva expoziții temporare de succes. Este o particularitate a muzeologiei românești aceea că marile muzee, în special cele naționale, sunt închise ani sau decenii, într-o stare de funcționare deficitară, în așteptarea renovării. Motivele sunt multiple: nu există bani pentru renovarea clădirilor monumentale și a monumentelor care adăpostesc zeci de mii de obiecte, dar în multe cazuri există și o problemă legată de modul în care se prezintă trecutul prin intermediul obiectelor.
Trecutul material (arheologic) este greu de încadrat în narațiunea mitului istoric național românesc (pe care l-am numit recent „metaistoria Daciei eterne”), a cărui teză principală este continuitatea etnică, culturală și identitară a populației majoritare din această regiune neschimbată geografic de mii de ani. Deși acest binecunoscut mit istoric devine din ce în ce mai puțin sustenabil, iar astăzi este din ce în ce mai jenant pentru tinerele generații de istorici să promoveze această metaistorie, din păcate, Academia Română, Biserica Ortodoxă și clasa politică continuă să considere teza dogmatică a teoriei continuității (dacică, romană, daco-romană, românească) drept un fundament pentru narativa etnogenezei. Am văzut recent acest lucru reflectat în ceremonia de inaugurare a lapidariului, frumos restaurat după ani de tăcere și izolare, de către experți maghiari și români, precum și în declarația instituției, venită a doua zi, ca un duș rece, prin care porțile lapidariului au fost din nou închise.
Deschiderea lapidariului a fost primită extrem de pozitiv atât de presa maghiară, cât și de cea română, iar, judecând după postările de pe pagina de Facebook a muzeului, și personalul instituției a întâmpinat cu bucurie deschiderea expoziției, care a fost de mare interes, schimbând chiar și imaginea de copertă a paginii muzeului. Apoi, la vernisaj, s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aștepta, judecând după expresiile fețelor din imaginile video.
Emil Boc, primarul orașului, în discursul său de șase minute, a prezentat o variantă radicală a teoriei continuității, ce rar am mai văzut in mediul public, mai ales la Cluj. În prima jumătate a discursului său, a analizat numele muzeului: „Muzeul Național al Transilvaniei”. A evidențiat două concepte: „Transilvania” și „național”, două concepte despre care a spus că sunt inseparabile, cuvinte melodice, frumoase, de suflet, după cum spune și academicianul Ioan Aurel Pop. Menționarea președintelui Academiei anunța deja că nu ne putem aștepta la nimic bun, dar Boc a mers și mai departe. A felicitat conducerea muzeului pentru că a redat orașului și lumii, după 30 de ani de așteptare, lapidariul medieval și modern, așteptat de atâția oameni din țară și din străinătate. Potrivit lui Boc, rolul muzeului este de a „arăta că suntem aici de mii de ani”, pentru că de-a lungul istoriei au existat daci, romani, daco-romani, români, unguri, slavi, secui (aici și-a dat seama că a greșit cronologia și s-a corectat: sași), dar singurul punct comun în acest lung proces milenar este cel ratificat de președintele american Woodrow Wilson în 1918, și anume dreptul la autodeterminare pentru majoritatea populației. Aici, Boc a repetat varianta protocronistă a continuității, a evocat o istoriografie din epoca de „glorie” ceaușistă, după 1975. Primarul clujean a repetat doar mitul istoric născut în adâncurile naționalismului secolului al XIX-lea, conform căruia pe teritoriul Transilvaniei au apărut și au dispărut popoare, comunități mici și mari, indivizi și grupuri, dar un lucru a rămas neschimbat: unitatea și continuitatea culturală care a constituit identitatea românească de la daci până în zilele noastre („strămoșii noștri”). Acest mit face abstracție de toate sursele istorice, arheologice, lingvistice și genetice, întrucât, dacă le-ar lua în considerare, Boc ar ști că nu există o astfel de continuitate în istorie: există o schimbare constantă, deși modul și viteza schimbării, forma și contextul schimbării pot varia, desigur, oriunde. Cu toate acestea, niciun grup uman din istorie nu a supraviețuit timp de milenii fără să se schimbe, din punct de vedere lingvistic, geografic și, mai ales, identitar. Boc, prin discursul său șocant de inaugurare, a instituționalizat, într-un limbaj astăzi la modă, un „fake news” sau o teorie a conspirației, o construcție istorică, o iluzie care a devenit un mit național și pare că persistă și în 2023. A făcut acest lucru în fața istoricilor de artă, academicienilor și muzeologilor maghiari și români, care au privit și ascultat cu fețe stupefiate discursul care evoca spiritul lui Funar sau Ceaușescu.
Poate că discursul lui Boc a vrut să contrabalanseze monumentele maghiare și săsești care sunt numeroase în lapidariul medieval și premodern: să evoce tăcerea populației și a cetățenilor români absenți de secole din orașele transilvănene, care au fost, din nefericire, ținute de istorie în afara zidurilor orașelor transilvănene pentru foarte mult timp. - Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
