tim foarte puține lucruri despre Paschalis Pechlivanis, autorul volumului America și România în Războiul Rece- O destindere diferențiată-1969-1980, de relativ puțină vrrme apărut în limba română (traducerea:Monica Pîrvulescu) la editura Litera- Kronika din București.
Dintr-o notiță extrem de zgârcită în informații aflăm, totuși, că Paschalis Pechlivanis este lector de Istoria Relațiilor Internaționale la Universitatea din Utrecht și cercetător asociat la Institutul de Cercetare, secțiunea Științe Umaniste, al Universității bucureștene. O micuță fotografie ne conduce la concluzia că autorul cărții este o persoană relativ tânără. Mai putem deduce și că volumul a fost la origine o teză de doctorat. Apărută inițial la celebra Routlege și foarte bine primită de Serghei Radcenko, profesor la Universitatea din Cardiff și de binecunoscutul profesor Dennis Deletant. Ambii citați pe una dintre coperte.
Parcurgând volumul, am ajuns și eu la concluzia că America și România în Războiul Rece- O destindere diferențiată 1969-1980 este o carte cu adevărat muncită, bine documentată, valorificând și interpretând inteligent și cu remarcabilă luciditate documente găsite în arhivele americane și românești. Până la urmă juxtapunerea acestora, analiza lor comparativă este în concordanță cu însăși ideea cărții. Și anume că, de la un moment dat încolo, mai exact în timpul administrației Nixon și în vreme ce arhitectul politice externe al SUA a fost în principal Henry Kissinger, Statele Unite au adoptat o atitudine diferențiată față de țările din Blocul sovietic. Tările comuniste est-europene nu au mai fost privite ca un tot, ci ca individualități, una fiind URSS, alta Cehoslovacia post Primăvara de la Praga, sau RDG (cu care SUA a stabilit relativ târziu relații diplomatice), cu totul alta Polonia (și aici au intervenit o mulțime de nuanțe îndeosebi după august 1980 și apariția Solidarității), alta Ungaria și, desigur, cu totul alta România.
Politica de destindere, coexistența pașnică au avut, în consecință, o remarcabilă diversitate. Cu recalibrări în timp, momente esențiale în această operațiune fiind apariția amendamentul Jackson- Vanick, CSCE de la Helsinki, din august 1975, Declarația finală de atunci și prevederile din celebrul așa-numit Coș 3, iar, mai încolo ,atitudinea țărilor comuniste față de criza din Iran și cea a ostaticilor americani și ca și față de invadarea sovietică a Afganistanului.
Deschiderea SUA spre România a fost marcată,la modul simbolic, de istorica vizită din vara anului 1969, a președintelui Richard Nixon . Nicolae Ceaușescu făcea atunci o belle figure în contextul blocului comunist. Refuzul lui și al României de a rupe relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de șase zile din 1967, stabilirea de relații diplomatice între România și RFG și mai apoi neparticiparea țării noastre la invadarea Cehoslovaciei au fost de natură să stârnească interesul Americii, al Occidentului. Richard Nixon a întreprins o triumfală vizită la București în 1969 și a fost emoționat de excepționala primire de care a avut parte (în fine, veneau americanii!), Nicolae Ceaușescu a făcut trei vizite în SUA. În 1970, 1973 și 1978. Fapt neegalat de nici un alt lider din nici o altă țară comunistă.
Șeful Statului român a fost impresionat de nivelul dezvoltării economice din SUA, a realizat înapoierea economică a țării sale de unde și decizia de a găsi soluții în vederea recuperării distanțelor, însă nu a înțeles nimc din mecanismul democrației americane. Din tot ceea ce înseamnă democrație. În timpul eforturilor menite să aducă României Clauza Națiunii Celei Mai Favorizate, liderul de la București nu a înțeles de ce Congresul American nu se comportă asemenea MAN și nici de ce nu pune necondiționat în aplicare ordinele președintelui SUA, tot la fel cum a refuzat să priceapă cum de gazdele lui americane nu lichidează manifestația ostilă din timpul vizitei din vara anului 1978.
Cum spuneam, cartea analizează cu maximă atenție detaliile tangoului româno-american. Urmărește ce s-a întâmplat atât în tabăra americană cât și în cea românească. Comentează și explică specificitățile regimurilor Nixon, Ford și Carter și efectele acestor specificități în relațiile cu URSS, cu țările satelite și cu România. RSR a obținut Clauza în 1975, dar cu condiția reexaminării ei periodice. Reacordarea anuală a clauzei nu a fost tocmai pe placul lui Ceaușescu, respectării condițiilor referitoare la emigrare din amendamentul Jackson-Vanick adăugându-i-se în timp problemele mai complexe ale ansamblului drepturilor omului ivite odată cu Declarația finală de la Helsinki.
Președinții Nixon, Ford, Carter au avut în comun politica tratării difernțiate a țărilor din Estul comunist, numai că au ținut cont și de dinamica modificărilor regimurilor și de cea a situațiilor specifice ca și de creșterea ponderii acordate drepturilor omului. Cartea analizează minuțios și echilibrat feluritele acțiuni de lobby, unele favorabile, altele defavorabile României, relația inevitabil concurentă, uneori chiar de adversitate dintre ele. Se vorbește cu lux de amănunte despre diplomații români și acțiunile lor din capitala SUA (e vorba în principal despre ambasadorii Corneliu Bogdan și Nicolae M, Nicolae), despre dorința lui Ceaușescu de a fi considerat un lider important al planetei, despre rolul jucat în vederea împlinirii acestei dorințe de feluritele misiuni primite de Vasile Pungan. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
