O decizie categorică a CJUE din 25 iulie care vizează toate dosarele închise și care urmau să fie închise pe motivul împlinirii prescripției în urmă deciziilor CCR și ICCJ critică riscul structural al impunității.
CJUE spune că această analiză a judecătorilor români este contrară dreptului UE, atunci când vizează cazurile anterior luării deciziilor CCR și spune că judecătorii naționali nu ar trebui să aplice aceste decizii, pentru perioada 2014‑2018.
Ce observă românii din această speță? Modul “creativ” în care sistemul știe să îi apere pe cei care au fraudat și furat. Adică dacă ești cineva, scapi. Procesul este unul lung, un proces în care dacă ai bani și avocați buni, iată că scapi. Un sistem care și-a construit tot felul de portițe și vulnerabilități de care băieții deștepți știu să profite.
Ce observă Europa? Cu stupoare, vede o atitudine suveranistă, lipsită de bună cooperare, lipsită de dialogul judecătorilor din partea CCR, dar iată și din partea ICCJ.
Cine este vinovat de acest haos și se ascunde? Legiuitorul, majoritatea politică care stă la baza acestui haos din cauza unei legi prost scrise, cel mai probabil în mod deliberat.
CJUE argumentează faptul că instanțele naționale puteau să respecte deciziile CCR începând din 2018, însă niciun caz cu efect retroactiv așa cum a cerut ICCJ.
Înainte de a începe cu considerații technice despre firul evenimentelor, trebuie să ne întrebăm cum am ajuns în situația în care Curtea de Justiție a UE condamnă o regulă națională penală prost scrisă, care permite retroactivarea efectelor deciziei CCR și deci în cazul a 5000 de dosare să se împlinească prescripția,
Altfel spus, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, sunt trase de urechi asupra efectelor acestor decizii după ce Curtea de Apel de la Brașov care nu dorea să aplice deciziile CCR și interpretarea ICCJ a formulat o întrebare preliminară la CJUE. Din punct de vedere instituțional, este o decizie care nu arată bine pentru România și guvernul care a permis o astfel de situație. Și nu vorbim despre CCR sau ICCJ, ci și despre clasa politică.
Au fost ani de glorie în care justiția era ridicată în slăvi, se vorbea la televizor despre independența justiției și despre respectarea statului de drept, dar nimeni nu vorbea despre accesul la justiție, costurile judecătorești, dacă există resurse umane și financiare suficiente în sistem, care este durata medie a unui proces și cum putem îmbunătăți actul justiției în România.
Pe lângă aceste insuficiențe, atunci când citim această decizie și știm ce fel de persoane se află în spatele acestor dosare, persoane influențe și cu bani, realizăm că justiția din România se uită la fața omului. Ani de procese și căutat artificii, căi de recurs speciale și extraordinare, excepții peste excepții, însă nici CCR, nici ICCJ nu au cerut sfatul și părerea Curții de Justiție a UE, așa cum permite articolul 267 TFUE.
Dar cum am ajuns aici? Iată firul evenimentelor care au dus la deciziile CCR și ICCJ:
- modificarea articolului 155 din Codul Penal în 2014 prin care se înserează șopârlă juridică, se scoate prevederea „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.", fără prevederea “potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului” cum este acum, după ce a fost modificat în 2022;
- decizia CCR 2972/ 2018 care spune că articolul este neconstiuțional, legiuitorul ar fi trebuit în termen de 45 de zile să rezolve această problemă. Majoritatea politică de atunci și ministru al Justiției nu au mișcat un deget;
- urmează o perioadă de 4 ani, în care nu se face nimic, nicio lege, nicio soluție nu este propusă, și deci se instituie riscul unei practici judiciare neunitare;
- 2022, CCR admite o nouă excepție de neconstituționalitate pe același articol admis, semn că decizia din 2018 nu a fost clară: decizia CCR 358/2022 prin care confirmă decizia CCR 297/2018;
- Decizia ICCJ nr.67 din 25 octombrie 2022, publicată pe 28 noimbrie, prin care se spune cum trebuie interpretată decizia CCR, acesta este momentul fatidic pentru interpretarea deciziilor CCR. ICCJ spune că decizia CCR prin care articolul 155 este neconstituțional și anulează orice intervenție procedurală ca întrerupere de prescripție, retroactivează în baza principiului legii penale mai favorabile, lex mitior, ceea ce înseamnă că nicio intervenție de întrerupere nu este valabilă după 2014, și deci instanțele nu pot decât să declare că faptele s-au prescris și să închidă dosarele în care prescripția s-a împlinit.
Unele curți din țară nu se lăsă însă cu una cu două, și trimit o întrebare preliminară la CJUE, în baza articolului 267 și în urgență, CJUE răspunde:
1. Instanțele pot aplica deciziile CCR atât timp cât vizează cauze după publicarea deciziei CCR din 2018, pentru că decizia este proporțională și vizează legalitatea infracțiunilor și previzibilitatea legii penale.
2. Cu toate acestea, judecătorii naționali sunt obligați să nu respecte deciziile CCR și ICCJ pentru cauzele anterior deciziei 2018, altfel spus retroactivitatea ar crește semnificativ impunitatea și deci interpretarea ICCJ în baza deciziilor CCR trebuie ignorată.
Cine este vinovat de tot acest haos?
Politicienii care nu au venit cu soluții legislative pentru a umple vidul legislativ, sistemul de justiție care ori nu are resurse suficiente, ori este partinic, ori este suveranist și nu colaborează cu UE, ori toate la un loc.
Clasa politică acum arătă cu degetul la sistemul de justiție, aruncând cartoful fierbinte judecătorilor de la CCR. În realitate politicienii sunt primii responsabili pentru calitatea actului legislativ. În urma deciziei CCR din 2018, politicienii nu au făcut nimic, nu au propus nicio soluție legislativă deși CCR îi invită pe aceștia să rezolve în 45 de zile pentru a evita aceste consecințe.
Totuși…De ce au greșit CCR și ICCJ?
Aceste Curți au greșit prin atitudinea suveranistă pe care o au față de CJUE, adică ambele Curți puteau să ceară sfatul CJUE și să întrebe pentru soluții care să fie conforme cu dreptul UE și poate că ar fi primit ajutor, o soluție mai echitabilă atât pentru justițiabil cât și pentru situația juridică prin care se crea un risc structural de impunitate în fața fraudei. De ce judecătorii de la CCR refuză dialogul judecătoresc instituit prin articolul 267 TFUE? Pentru că sistemul de justiție românesc este încă reticent la ideea supremației dreptului UE în fața Constituției. Nu este prima Curte care face asta, însă astăzi, cu precădere curțile constituționale reticente și care nu doresc să aplice supremația dreptului UE sunt Ungaria și Polonia. Cred că până la urmă noile generații vor accepta că dreptul UE face parte din Constituția României și se vor concentra pe o justiție mai dreaptă și mai corectă, și nu pe orgolii ierarhice care ne-au adus în acest punct. Ce rămâne de admirat sunt judecătorii din Curțile de Apel din țară care nu se lăsă intimidați și care merg la CJUE, deși sistemul îi amenință cu sancțiuni disciplinare. -
