În două dintre cele patru mari piese ale sale, piese cehoviene, cum li se spune îndeobște, Anton Pavlovici Cehov plasează pe lista de personaje și câte un doctor. Dorn în Pescărușul, Astrov în Unchiul Vanea. Cel mai adesea s-a spus despre ele că ar fi un fel de alter-ego al dramaturgului. Eu le-aș considera mai curând mesagerii acestuia. Un fel de voce a autorului.
În schimb, în Trei surori și în Livada de vișini doctorul lipsește. Să fie oare acesta semnul că Cehov ar fi presimțit ceea ce Roland Barthes, acel Roland Barthes încă rece, preocupat de semiotică, lingvistică, de tehnicizarea limbajului critic, de dinainte de (re)descoperirea plăcerii textului, va numi moartea autorului? Sau să fi găsit Anton Pavlovici o altă metodă spre a-și trimite mesagerul? În O explicație, adică un fel de cuvânt înainte, al doilea după cel semnat de editorul Ioan Cristescu la masiva carte Cel care trece (oameni, fapte, întâmplări teatrale), carte apărută la Editura Muzeul Literaturii Române (București, 2023) autoarea acesteia, Doina Papp, critic vechi, critic temeinic, critic teatral de cursă lungă, emite o ipoteză hai să-i spunem stranie. Provocatoare, cum se spune astăzi. Relevantă însă pentru minuția cu care înțelege Doina Papp scrisul despre teatru. Pe lista de personaje a Livezii de vișini există și Un trecător. Respectivului personaj Cehov nu i-a scris decât trei replici. Omul e zăpăcit, emoționat, timid. Dépaysé, cum zic francezii. Întrerupe vorbăria sau, mă rog, statul pe gânduri al Ranevskăi, al lui Gaev, al lui Lopahin. Omul se grăbește. Vrea să ajungă la gară. Nu știe drumul. Își spune cele trei replici, o sperie pe Varia, îi deranjează pe ceilalți, Liubov Andreevna îi dă rusului flămând o monedă de aur. Omul pleacă. Fuge. Trece.
Se poate, crede Doina Papp, ca tocmai el, omul acesta tratat în chip și fel de regizori, uneori chiar ignorat de-a dreptul, să însemne alter-ego-ul, mesagerul lui Cehov. Sau la fel de bine este posibil ca omul să fie spectatorul. Ori criticul de teatru. Omul care trece. De la un spectacol la altul. Să fie oare acea monedă de aur simbolul spectacolului?
Cel care trece (oameni, fapte, întâmplări) ne arată pe unde a trecut, ce a făcut, cum se zicea odată, în ultimii cinci ani, Doina Papp. Ce spectacole a văzut, care dintre ele i-au plăcut, i-au reținut atenția, spectacole văzute fie în sala de teatru ori de operă, fie pe micul ecran, fie pe cel al computerului (măcar doi din acești cinci ani au fost ani de pandemie și aceasta a impus adaptări și din partea producătorilor, și din aceea a spectatorilor, ca și din aceea a criticilor), ce cărți de teatru a citit, ce personalități teatrale i-au provocat admirația. Sau melancolia. Bucuria amintirii. În cele mai bine de șase sute de pagini găsim cronici, cronici-eseu, eseuri în stare pură, studii teatrale riguroase, cu atenția cuvenită acordată documentării.
Cel care trece e o carte concepută și organizată în cinci mari secvențe. Spectacole, Teatru și operă, Teatru la televiziune, Portrete, Studii teatrale. Textele antologate au fost mai întâi publicate în periodice, fie în pretențiosul 22, fie pe un blog din Adevărul, fie au fost pregătite în vederea publicării în cărți aniversare. De aici și una dintre calitățile lor esențiale. Adecvarea. La specificul publicației și la cel anticipat al cititorilor acesteia. Cel mai relevant în acest sens mi se pare capitolul Spectacole. Cronicile pe care le știu ca fiind publicate inițial în Adevărul sunt mai concise, mai preocupate de mai rapida ajungere la judecăți, la evaluare, la a spune ce merită cu adevărat văzut și ce permite amânarea. Cele destinate revistei 22 sunt eseistice, cu recurs la citări și bibliografie, cu un grad superior de meditație și reflecție, poate și ca un reflex al studiilor universitare de Filosofie ale autoarei. Remarc cele intitulate O Conferință iraniană care n-a avut loc, Forța microfonului, Trei surori, mitologie și suprarealism, Plugarul și moartea, un eseu scenic marca Purcărete, Părinți și copii, fracturi ideologice sau conflicte generaționiste, Despre condiția artistului. De la Velásquez la Eugen Jebeleanu, Hamlet-ul lui Dodin, Neguțătorul din Veneția cu Ion Caramitru, Rosmersholm, Repetiție pentru o lume mai bună. Le remarc, conștient că le nedreptățesc pe altele.
Adecvării i se mai asociază o calitate. Absența segregaționalismului. Fie el de gen, de stil sau de vârstă. Sigur, Doina Papp are, ca orice om, ca orice critic, propriile ei preferințe. Îi place mai mult teatrul de artă, acela a cărui moarte e tot anunțată de criticițe agitate și cu înalt nivel politico-ideologic în ale căror concepții se găsește câte ceva din mentalitatea Tamarei Dobrin, însă asta nu înseamnă că ar nega importanța și valoarea teatrului social sau politic. Autoarea e mai apropiată de felul de a face teatru al lui Dodin, Tompa (Hamlet), Măniuțiu, Dabija (ce frumoasă e cronica la Saragossa 66 de zile!) Vlad Massaci, îi plac deconstrucțiile lui Zholdak (și-a asumat riscul de a fi huiduită lăsând în sumar cronica la Rosmersholm și chiar un eseu despre dinamica esteticii regizorului ucrainean, studiu plasat în secvența Portrete) însă îi plac și Radu Afrim, și Cristi Juncu, și Bobi Pricop, și Eugen Jebeleanu, și Răzvan Mazilu (ea e cea care a vorbit întâia oară despre Academia Răzvan Mazilu), și Florin Vidamsky, și Vlad Cristache, și hableurul în exces Andrei Măjeri. Atunci când merită. Să însemne asta o lipsă de criterii? Nu. Nici vorbă. Pentru Doina Papp criteriul esențial este valoarea și nu aiurelile gândirii politic corecte. De aici, cred, valoarea de manual a cărții.
Doina Papp este unul dintre puținii comentatori români preocupați de valențele de teatralitate din spectacolele de operă. Periodic, atunci când realitatea o impune, ea a comentat în revista 22 producții ale Operei Naționale Române din București. O mică parte dintre aceste cronici sunt antologate în carte. E vorba despre spectacole semnate de Andrei Șerban (întâietatea acordată lui nu e defel întâmplătoare), Valentina Carrasco, Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo, Grischa Assagaroff, Ștefan Neagrău, Ion Caramitru. Doina Papp are decența de a analiza spectacolul din perspectiva regiei, mai mult sau mai puțin inovatoare, a actoriei, lăsând pe cei îndreptățiți să analizeze în detaliu evoluțiile muzicale ale soliștilor.
Cei doi ani și ceva de pandemie ne-au făcut să privim cu mai multă atenție producțiile Teatrului de televiziune. E drept, noutăți au fost puține, TVR recurgând la ajutorul salvator al arhivei. Ocazie pentru noi de a ne aminti de vremurile bune de odinioară, de spectacolele montate de Cătălina Buzoianu, Dan Necșulea, de Nae Cosmescu, de Eugen Todoran, Cornel Todea, Cornel Popa și mulți, mulți alții, de preluările unor mari spectacole din teatrele din țară. Așa cum a fost, de pildă, Antoniu și Cleopatra de la Naționalul clujean, montat de Mihai Măniuțiu. Cleopatra fiind ultimul mare rol al Ginei Patrichi.
Secvența Portrete demonstrează că nu poți iubi teatrul fără a-i iubi pe creatorii de teatru. Preluând titlul unei admirabile cărți a lui Răzvan Ionescu (volum analizat aici), am putea spune că în cuprinsul ei vedem ce mult i-a iubit ori îi iubește Doina Papp pe Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Ovidiu Iuliu Moldovan, Irina Petrescu, Rodica Mandache, Emil Boroghină, Silvia Popovici, George Banu, Gigi Căciuleanu.
În fine, mă grăbesc să spun că merită toată atenția și efortul cititului cu creionul în mână cele două studii defel didactice de istorie teatrală. Despre mari montări în România a pieselor lui Molière și despre istoria Teatrului de Comedie. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
