Extragerea de rente de la populație prin capturarea statului este în detrimentul masei mari de consumatori/contribuabili.

Silviu Cerna Foto: Arhiva personala

În Evul Mediu, când autoritatea împăratului, regelui, domnitorului etc., nu depășea cu mult orașele mai mari, bande de tâlhari bine organizate jefuiau călătorii. Dacă ar fi să credem poveștile cu haiduci din folclorul românesc, ei luau de la bogați și dădeau la săraci, însă, în realitate, aceștia erau bandiți înarmați, care prădau călătorii. După cum arată documentele vremii, jaful la drumul mare a fost o mare problemă social-economică în țările române până la mijlocul secolului al XIX-lea și chiar mai târziu. S-ar putea spune că, în acele vremuri nu prea îndepărtate, suveranul era obligat, de fapt, să-și împartă autoritatea cu alți jefuitori înarmați. Abia în secolul al XIX-lea, statul a început să se bucure de ceea ce Max Weber a numit „monopolul violenței”.

Protecția împotriva forțelor pieței

În prezent, „haiducii” se mișcă liber în societățile democratice, extorcând populația și împărțind puterea cu statul. Este vorba, desigur, despre grupurile de interese, persoanele care fac trafic de influență, lobbiștii etc. Acești indivizi extrag rente de la marea masă a populației prin folosirea puterii de stat pentru a obține un anumit privilegiu, avantaj fiscal sau reglementare favorabilă, acțiuni care pot fi rezumate prin denumirea generică de „protecție împotriva forțelor pieței”.

Protecția împotriva forțelor pieței poate fi extrem de valoroasă. Nu este nevoie de un monopol perfect. O piață captivă, protejată, cu bariere la intrare și ieșire (licențe, brevete, autorizații etc.), poate fi suficientă. De exemplu, în România, există numeroase piețe de acest gen, apărute ca urmare a încetinirii sau chiar opririi reformelor economice, administrative, legislative și politice, după intrarea în UE.[1] În modul acesta, se perpetuează controlul statului asupra principalelor resurse ale economiei, se elimină concurența, se dictează prețurile, se stabilesc salariile, îndemnizațiile, redevențele, profiturile, dividendele etc. Altfel spus, statul obține resurse, pe care le alocă – prin bugetul de stat sau în mod direct – clientelei politice.

O modalitate importantă de extragere de rente este avalanșa de reglementări, adoptate, teoretic, pentru a proteja consumatorii, persoanele vulnerabile, animalele sau mediul. Însă, procesul politic prin care se edictează aceste reglementări este „capturat” rapid de către vânătorii de rente, care sesizează posibilitatea de a câștiga din situația economică artificială, creată în modul acesta. Iar odată apărută, situația respectivă atrage noi resurse și oameni, care devin susținători puternici ai perpetuării sale. Totul, desigur, în numele „interesului general”!

Cea mai veche formă de vânare de rente este protecția împotriva concurenței străine, în legătură cu care există și numeroase exemple recente. Astfel, UE a oprit în 2005 importul de îmbrăcăminte chinezească ieftină, folosind prevederile antidumping ale Organizației Mondiale a Comerțului. SUA au făcut același lucru împotriva importurile de oțel. De ani de zile, atât SUA, cât și UE au impus restricții „voluntare” la export pentru automobilele japoneze și, în pofida nenumăratelor promisiuni făcute în cadrul „Rundei Uruguay”, se pare că aceste practici nu au dispărut în întregime.

În cazul României, principalele tipuri de produse în legătură cu care există încă restricții la import sunt: produse agricole, medicamente, substanțe chimice, produse din fier și oțel, produse textile și îmbrăcăminte etc. Iar în zilele prezent, se desfășoară o intensă campanie pentru interzicerea importurilor de cereale și produse agro-alimentare din Ucraina.

Restricțiile amintite și altele de același tip generează diverse forme de rentă, iar indivizii concurează adesea acerb pentru acestea. Uneori, o astfel de concurență este perfect legală. În alte cazuri, vânarea de rente îmbracă forme mai puțin vizibile, cum ar fi: mita, corupția, contrabanda și piața neagră, angajarea rudelor funcționarilor sau angajarea funcționarilor înșiși după pensionare etc.

În literatură, fenomenele de acest gen sunt numite „vânare de rente” (Rent-seeking) și constituie obiectul a numeroase studii academice și dezbateri. O lucrare de pionierat în această materie aparține economistei americane Anne Krueger, care a creat termenul.[2]

Interesele producătorilor versus interesele consumatorilor/contribuabililor

Situațiile amintite mai sus sunt în avantajul câtorva producători și în detrimentul marii mase de consumatori/contribuabili. Analiza economică arată că efectul net pentru societate în ansamblu este negativ: pierderea suferită de consumatori/contribuabili este mult mai mare decât câștigul producătorilor. Se pune, deci, problema de ce guvernele cedează tot timpul în fața intereselor producătorilor? De ce nu protejează interesele consumatorilor/contribuabililor, din moment ce aceștia sunt majoritari?

Răspunsul este dat de „teoria deciziilor publice” – „teoria deciziilor sociale în economie” –, elaborată în anii 1960 de către economiștii americani James Buchanan și Gordon Tullock. Acești savanți au utilizat aparatul conceptual și analitic al teoriei jocurilor pentru a studia organizarea economică și politică a unei societăți de oameni liberi. Astfel, ei tratează guvernul ca un actor care, în sfera economică, își maximizează o funcție de utilitate proprie, distinctă de „interesul general”. Principala lor concluzie este că, în domeniul economic, deciziile statului se caracterizează printr-o asimetrie inerentă. Guvernele nu au nimic de oferit: pentru a putea da ceva lui X, statul trebuie să ia mai întâi de la Y. Conform teoriei deciziilor publice, guvernele tind să acorde beneficii celor puțini și să finanțeze aceste subsidii prin divizarea costurilor și repartizarea lor asupra celor mulți. Beneficiarii sunt satisfăcuți și pe deplin recunoscători, în timp ce victimele nici măcar nu știu că sunt „jefuite”. Guvernul câștigă, astfel, sprijin politic și își mărește șansele de a fi reales, cu un cost mic sau chiar fără nici un cost. Acest fenomen explică de ce guvernele adoptă, în general, politici despre care știința economică elementară demonstrează că sunt dăunătoare interesului general.

Problema este însă mai complicată, deoarece un asemenea joc nu este static. Economistul și politologul american Mancur Olson a demonstrat că logica acțiunii colective este astfel încât, dacă un guvern acordă o dată avantaje materiale unor grupuri de interese, el va face și altă dată același lucru, sporindu-și, astfel, șansele de a fi reales. Pe de altă parte, cu cât unele grupuri de interese câștigă mai mult din acest joc repetitiv, cu atât ele vor presa mai tare guvernul să repete jocul, însă alte grupuri vor observa și vor încerca să procedeze la fel. Rezultatul este că, după un timp, membrii societății devin din ce în ce mai implicați în procesul de redistribuire a avuției și din ce în ce mai puțin implicați în procesul de creare a acesteia. În consecință, întreaga societate o va duce din ce în ce mai rău și doar un șoc major pentru sistem, cum ar fi o înfrângere militară sau o revoluție, poate distruge grupurile de interese constituite, care parazitează corpul social, extrăgându-i sub formă de rente toată vlaga economică.

Această problemă l-a preocupat, de asemenea, pe economistul și filozoful politic austriaco-britanic Friedrich Hayek, care a subliniat că mulți pretinși apărători ai liberei întreprinderi sunt, de fapt, apărători ai privilegiilor proprii și susținători ai activității guvernamentale, desfășurate în favoarea lor, mai degrabă decât adversari ai privilegiilor de orice fel și ai intervenției statului în economie. Marele savant era convins, de asemenea, că nu există nici o speranță că se va reveni la un sistem mai liber până când adepții mișcării împotriva controlului statului vor fi în măsură să impună maselor disciplina pieței concurențiale pe care o predică. Iar din moment ce nu vede nici o perspectivă realistă ca acest lucru să se întâmple într-o țară democratică, el nu oferă nici o soluție problemei.

Ulterior, Hayek a revenit totuși asupra chestiunii. Soluția propusă de el în final a fost modificarea constituției, în sensul creării a două camere alese, dar cu atribuții diferite: una care să se ocupe de legiferare și alta care să legitimeze acțiunile guvernului, pentru a tăia astfel legătura dintre aceste două funcții ale statului și a împiedica executivul să edicteze reglementări și să creeze privilegii prin care „cumpără” sprijin politic. Această idee nu s-a bucurat însă de succes, fiind prea bizară și prea îndepărtată de practica curentă, dar este o expresie eclatantă a încercării perseverente a lui Hayek de a găsi o soluție la problema capturări statului de către grupurile de interese, în regimurile politice democratice.

Un alt savant care a abordat această problemă a fost economistul, filozoful și scriitorul maghiar Anthony de Jasay. Potrivit acestuia, statul adoptă diverse strategii, în funcție de împrejurări, pentru a-și maximiza puterea discreționară. El are trei mijloace politice pentru a supune populația: represiunea, legitimitatea și consimțământul. Legitimitatea nu poate fi dobândită de stat după cum vrea el; statul este fie legitim în ochii oamenilor și aceștia i se vor spune – fie nu este și atunci ei nu i se vor supune. Legitimitatea a dispărut, probabil, odată cu dreptul divin al regilor și al structurilor clericale, iar statele moderne sunt nevoite să recurgă la diverse combinații de represiune și consimțământ. Statul democrat modern face apel mai degrabă la consimțământ decât la represiune, însă consimțământul trebuie „cumpărat” în permanență prin satisfacerea intereselor grupurilor de presiune. Statul este forțat, astfel, să împartă puterea cu vânătorii de rente, la fel ca în Evul Mediu. Concluzia pesimistă a lui De Jasay este că guvernele democratice sunt împinse inexorabil spre represiune pentru a evita să fie capturate de către vânătorii de rente. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro