Știe oricine, Șoareci și oameni, romanul lui John Steinbeck, transformat în piese teatrale și filme de clasică referință, e capodoperă. De fapt îl cheamă Despre șoareci și oameni (Of mice and men). „La noi”-ul comunist, ideologii găsiseră de cuviință să inverseze termenii originari, privilegiind omul înaintea animalelor, o idioțenie egal marxistă și naționalist-socialistă, așadar traducând titlul în chip homocentric, Oameni și șoareci. În timp ce nu degeaba, adică nu fără cap profund, autorul american pusese animăluțele înainte, fragilitatea, vulnerabilitatea și inocența constituind tema capodoperei. Deci Steinbeck a făcut cum a făcut tocmai pentru a sugera nicidecum ierarhie și supremație umană între regnuri, ci pentru a indica esența delicată a amândurora, nevoia de toleranță și compasiune nedivizată.
Spre deosebire de Steinbeck, majoritatea care se gândește la liniuța unirii și consangvinității, temperamentului sau atitudinilor dintre om și animal, vorbește mai degrabă deplângând falsa superioritate a omului, aroganța sa ilicită, multpreafrecventa decădere a umanului așazis „superior” în bestialul cel mai urât sau îngrozitor cu putință. Dreptate au și bine fac, doar că lucrul acesta e o acuză preapopulară, bocire sau clevetire repetată degeaba, toți știind-o însă absolut toți rămânând incapabili să schimbe respectivul adevăr cu ceva, să-l suspende „la timp” atunci când se manifestă. Nici Steinbeck nu ignoră deloc realitatea asta crudă și rea, insertând în poveste clișeele socio-realiste și indelebile ale rasismului și linșajului, ale răzbunării sau crimei efectuate de gloată. Atât afroamericanul din istorisire riscă-n final să fie pedepsit mortal, cât și bietul Lennie Small, retardatul devenit ucigaș iresponsabil și neintenționat, urmează să fie omorât bestial, dacă nu s-ar decide chiar prietenul său cel mai bun ca să-l eutanasieze, tocmai din iubire și milă. Așadar ideea „lumii” ca justițiară feroce, reprezentabilă drept „animală”, este ilustrată și-aici. Pentru ipostaza asta mai relevantă ar fi fost sintagma „oameni și șobolani”.
În rest, șoarecii care apar realmente în povestea foarte omenească istorisită de scriitor sunt simbolici și exemplari, pildă sau element de parabolă mult mai complexă (psihologic și antropologic vorbind). Slabul de minte, dar forțosul uriaș care e Lennie, își compensează handicapul mintal și infantilistul animalico-hormonal din sine fiind extraordinar de delicat, tandru și protectiv față de animăluțul lui de companie, un șoarec. Apoi e extrem de grijuliu și milos cu-n cățel, totuși omorându-l din (altă) pură greșeală. Și mai visând că va putea să se ocupe de creșterea unor iepuri, că va putea munci într-o fermă. Asta-i tot în ce privește prezența elementului animal, relevant ca simbol al micimii nevinovate, al victimei, vulnerabilității, fragilității. Caracteristici care se vor oglindi în mod ranversat, căci omul putenic fizic însă extrem de firav social și emoțional va da încontinu de limitele și proximitățile dăunătorului antisocial, se va apropia mereu de realitatea, în fine inevitabilă, a exterminării. Marginalul, handicapatul, vulnerabilul fiind chip și asemănare cu șoricelul, cu puiul canin, la care am mai putea adăuga atâtea vietăți mărunte a căror vină e că au alt nivel de conștiință și ființare, că sunt considerați de către oameni păgubitori sau dăunători, că ajung debarasabili și refulați din pricina absenței unor mecanisme sociale de protecție compasională eficientă.
Așadar Steibeck răsturnase ideea comună, preaevidentă, pe care o rezumam mai sus drept specificitate sau excelență bestială a făpturii umane. Nuvela lui se axează pe fragilitatea animalelor mici și vulnerabile, dimensiune devenind tragică atunci când animalele ajung mixate impropriu cu socialul uman, totodată oglindă și a vulnerabilității și fragilității natural-omenești, activabile în cazul destul de multor minorități umane în contact conflictual cu majoritățile omenești ce pot deveni bestii. Crima și răzbunarea deținând pretext etic, libertatea oferită agresivității atunci când grupurile și mulțimile sunt mobilizate să creadă că homicidul e justițiar, acestea sunt problemele de conștiință pe care Steinbeck le face publice, vizibile, constatabile.
Și mai e un detaliu, central și nesesizat până la el, constând în situația unui companion care devine tată sau frate iubitor și protector. Psihanalitic vorbind, e vorba de un anti-Cain. Un frate nefrate, căci e prin alianța sau asocierea împrietenirii, a fugii de singurătate și-a profesării unui model patern, dar care va sfârși, deși empatic și compasional, tot în crimă. Căci, depășit de situații, va decide să-și elibereze atât fratele-copil bolnav mintal de inadecvarea care-l condamnă, cât și pe sine însuși, debarasându-se de datoria insuportabilă, împovărătoare, excesivă, drept urmare împușcându-l pe bietul Lennie chiar el. Aici omul nu mai e animal crud, ci dincontră. E și mai tandru, milostiv și sensibil, totodată (moral vorbind) suicidar. Ori dacă ar fi să acționeze din instinct abisal, spontan descoperit/adeverit, el se poate asemui doar cu situațiile foarte rare în care o leoaică, o cățea sau pisică nu-și părăsește cadavrul propriului pui, păzindu-l și jelindu-l în pofida pericolelor și a nevoii de autoconservare sau autoapărare. Ori o leoaică, cățea și pisică ce îl mănâncă, dac-a fost ucis deja, înecându-și durerea prin chiar actul reintegrării trupului născut de ea chiar înapoi în sine. Detalii care sfidează ori depășesc așteptarea sau morala comună, tocmai fiindcă se îndepărtează de ceea ce e normă sau convenție a firescului somatico-social.
De fapt, iar nu intenționam deloc să vă prezint o carte, un roman, piesă teatrală sau film. Asta e doar introducerea, fie prelungă, pentru o (re)cunoaștere sau morală un pic mai scurtă. Și-anume că noi, oamenii, nu avem doar rezerva de agresivitate sau răutate pe care o atribuim din când în când surorilor mamifere (atunci când trebuie să atace, să prade, să se hrănească ori să se apere). Oamenii nu-s numai bestii. Fără cultură și civilizație, fără lege, interese, ocazia ori scuza războiului, rămânem și vulnerabili, fragili, labili, ușor de distrus, alienat sau desființat, crizele biofiziologice, ale socialității, economiei și afectivității constituind tot atâtea riscuri și expuneri, afectări interne imparabile. La altă scară, oamenii-s tot șoricei. Gândaci, muște, furnici. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro
