Cât de infiltrată este diaspora? M-ar fi preocupat destul de puțin această întrebare (am altele pe cap), dacă un fost coleg de liceu, care mă cunoaște din 1986, nu ar fi absolut convins că eu sunt securist – și dacă nu mi-ar aminti acest lucru ori de câte ori ne vedem: „Cum, mă? Cum să stai la Bruxelles fără să muncești? Cine a mai văzut una ca asta, la vârsta ta? Fugi, mă, nu-mi spune mie... tu ești de la ăștia! Ia zi, cât ai pe lună, doar ca să te afli-n treabă? Să tragi cu urechea? Trei mii? Patru mii, cinci? Zi, mă, că oricum știe toată lumea!”. Am încercat să-i explic cu frumosul, dar fără niciun rezultat. Omul e convins, convingerea lui e beton armat. Bronz!
Așa că m-am gândit să scot un articol pe acest subiect: OK, eu nu-s, dar sunt alții, și încă mulți. Dar câți anume? Nu am un răspuns la această întrebare, iar în absența lui, pot lua parte la discuție doar cu relatarea a trei mici întâmplări. Sper să placă!
Prima este cea cu Mary. După ce-am ajuns în Belgia, am primit din România mai multe recomandări (nu știu cum să le zic altfel), cu privire la cunoscuți comuni care veniseră aici mai demult, iar „recomandările” erau, în mare, să încerc să iau legătura cu ei, ca să nu mă simt singur ca un pui de cuc. Printre alte persoane recomandate (dintre care unele mi-au devenit ulterior prieteni și prietene), se număra și Mary, fostă colegă de la „pepiniera” SNSPA, unde studiaserăm amândoi la începutul anilor 2000. Mi-o aminteam perfect: o frumusețe. Ochi albaștri, păr negru buclat, talie de viespe, corp lucrat la sală... i-am dat târcoale o vreme (colegial, desigur!), dar ea mi-a zis cu blândețe: „Mihai, nu. Îmi pare rău. Știi, eu am un destin”. Am lăsat-o cu destinul ei și mi-am văzut de alte interese, fără să fi priceput ce-a vrut să spună; abia acum, în Belgia, am înțeles (vingt ans après). Am primit din România adresa ei, dar nu și numărul de telefon, așa că m-am dus acolo neanunțat, într-o vizită amicală. A rămas cu gura căscată când m-a văzut la poartă (locuiește într-o zonă rurală, foarte dichisită). La fel de frumoasă, doar ceva mai pârguită, cu părul vopsit blond și cu trei copii; soțul nu era acasă. A fost foarte laconică în conversația cu mine. Nu mi-a dat drumul nici măcar în curte, necum în casă. Mi-a zis că n-a ținut legătura cu nimeni, că este extrem de ocupată și că nu vrea niciun fel de probleme; ochii ei erau însă plini de frica de a-și pierde postul, am văzut clar, că asta striga la mine din fiecare celulă a corpului ei: „Ce cauți aici? Ești nebun? Vrei să mă dea ăștia afară? Pleacă și nu mai veni niciodată!”. Eu, băiat salon, mi-am luat la revedere și am plecat fără zăbavă, deși în sinea mea râdeam de mă bășicam; faină meserie, ce să zic! Să trăiești zi de zi c-o asemenea frică-n oase... nu, mulțumesc!
A doua întâmplare e cea cu Nelă. Spre deosebire de Mary, care a rămas totuși o doamnă (sau încremenită în rol de doamnă, enfin), Nelă a ales o altă abordare – e adevărat, el fiind c-o generație mai tânăr: bețivul simpatic. În mediul de medici în care l-am cunoscut, Nelă a anunțat pe toată lumea că e securist, că s-avem grijă ce vorbim, dar mai cu seamă că el are „o problemă cu alcoolul”, apoi s-a comportat în consecință: s-a pilit, a pus muzică deosebită („Mi-am urcat tronul pe munte”, piesa lui Tzancă Uraganu) și altele asemenea. Bref, a făcut pe bufonul, așteptând ca domnii doctori s-o ia pe ulei și să-nceapă să spună vrute și nevrute (el s-a oprit la un moment dat din băut, a trecut pe modul „ascultare”). Mie îmi venea să râd mânzește de toate astea, dar m-am abținut până la sfârșit, până la spartul petrecerii, când am cugetat cu voce tare: „La așa țară, așa diasporă; la așa diasporă, așa securiști!”. Nu m-a auzit nimeni, în afară de Nelă, care mi-a aruncat o privire trează-bec, plină de ură. I-am întors un zâmbet dulce-miere. Mai învață, puișor!
A treia întâmplare s-a petrecut la un eveniment social, unde am fost chemat să vorbesc, alături de alții, despre integrarea femeilor imigrante. Ideea era că femeilor le este mai greu decât bărbaților: ei merg la muncă, se integrează la serviciu, își fac prieteni etc, pe când femeile stau acasă, cresc copii, nu vorbesc cu nimeni și nu deprind limba țării-gazdă, deci le este mult mai greu. Din păcate, evenimentul social de care zic a demonstrat exact opusul: în primul rând, femeile pe care trebuia să le „integrăm” erau integrate de mult, vorbeau limba, aveau independență totală, își conduceau propriile mașini, unele erau antreprenoare, altele câștigau foarte bine ca salariate de stat (în țara-gazdă, adică), nici vorbă nu era c-ar fi avut ele nevoie de „integrarea” noastră. Mai mult: evenimentul era dedicat femeilor, dar la prezidiu eram patru bărbați (cam așa arată România eternă, fie că-i „afară”, fie că-i „înăuntru”); din sală s-a ridicat, la sesiunea de discuții, Părintele Silvian (1,98 m, fost muncitor forestier în Canada, înainte de a simți chemarea preoției). Dar, na, ceasul rău. Din vorbă-n vorbă, Părintele și cu mine ne-am apucat să discutăm despre calitățile drujbelor: el e fanatic Husqvarna, eu maniac Stihl. Vă dați seama ce s-au distrat doamnele din sală la auzul acestui dialog, interesant pentru noi doi, dar complet absurd în cadrul dat! Pe de altă parte (cu toată modestia), cred că momentul nostru a fost printre cele mai reușite ale serii: genul ăsta de evenimente are darul de a plictisi peste fire.
Fotografa oficială a reușit un cadru foarte frumos, a imortalizat clipa: prezidiul prins cumva din față-dreapta, Părintele prins din profil-stânga, mimicile sunt expresive – ce să mai vorbim, o poză de portofoliu. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
