„Creștinismul este religia revelației scrise”. Acestea sunt cuvintele lui Christopher de Hamel în clasicul său opus, A History of illuminated manuscripts (1994)[1]. Și se potrivesc de minune cu domnia lui Carol cel Mare (748-814), inițiatorul primei renașteri culturale de anvergură a Europei, înainte de Renașterea italiană, în plin iconoclasm bizantin. Carol cel Mare duce mai departe iconomahia, de partea luminoasă a civilizației europene.
Legenda spune că împăratul Otto al III-lea (980-1003) a deschis mormântul lui Carol cel Mare în anul 1000. După aproape 200 de ani, un tânăr împărat de 20 de ani deschidea nu numai un mormânt, ci descifra un mare secret lăsat umanității de Carol cel Mare. Se spune că în mormântul imperial, alături de trupul intact al împăratului, purpura care-l învăluia și magnificul său sceptru, se afla și un manuscris[2]. Așadar, manuscrisul însuși reprezenta un simbol al puterii imperiale. Mai mult, dintre toate obiectele lăsate în urmă de Carol cel Mare, manuscrisul rămânea singura certitudine a eternității promise.
Ne este aproape imposibil astăzi să realizăm importanța unui asemenea manuscris. În era virtualului și a digitalului, trecutul fondator al tuturor device-urilor a căzut în uitare, iar pericolul acestei uitări rămâne la rândul său obnubilat. Iar urmele ignorate ale acestui pericol ajung până la noi în momentul în care în cultura unei țări europene, latina, de pildă, dispare de pe agenda educației. Vorbim de limbi moarte nu pentru că limbile ar fi murit cândva, ci pentru că oamenii au uitat să le vorbească. Moartea oricărei limbi este precedată de o moarte spirituală a omului. Uitarea este stigmatul morții spiritului. În zilele noastre, suntem chiar martorii unei reduplicări, uităm că am uitat. Memoria lumii este un organism viu și este constituită de rețeaua tuturor sensurilor încorporate de lucrurile neuitate. Faptul că am păstrat bricheta de argint, frumos ornamentată, a stră-stră-bunicului meu este un mod real de a participa la memoria lumii. Memoria lumii nu este o abstracție, ci ceva concret, ceva care ne afectează chiar și atunci când uităm, sau poate atunci în cea mai mare măsură. Mai mult, faptul că uităm lucruri importante nu înseamnă că acele lucuri își pierd din importanță, ci doar că povara noastră spirituală crește, iar noi devenim tot mai mici pentru a o purta.
Întâmplător sau nu, programul UNESCO în care sunt păstrate toate minunățiile spirituale ale lumii se numește „Memoria lumii”. De curând, cel mai vechi manuscris de pe teritoriul României, un manuscris carolingian, a intrat în circuitul lumii prin acest program. Data de 18 mai 2023 este una istorică. Este primul element documentar al României care intră în patrimoniul UNESCO. Este oare acest eveniment un lucru mare pentru noi? Depinde foarte mult de modul în care ne raportăm la uitare. Dacă reușim să ieșim din redundanta uitare care uită, acest moment ar trebui să fie unul esențial pentru România, iar efectele pozitive și mobilizarea pentru cultura clasică înaltă ar trebui să urmeze imediat!
În Biblioteca Batthyaneum[3], filială a Bibliotecii Naționale a României, se află o jumătate din Evangheliarul din Lorsch (cota sub care poate fi identificat este MS II 1), după numele mănăstirii din Germania în care se păstra inițial. Cataloagele pomenesc de existența acestui manuscris încă din anul 850-860[4]. În Biblioteca Batthyaneum se află evangheliile lui Marcu și Matei (Evangelium Secundum S. Mattheum et S. Marcum), Biblioteca Vaticanului deține evangheliile lui Ioan și Luca, Muzeul sacru al Vaticanului deține coperta din spate, sublim sculptată în fildeș, iar Victoria and Albert’s Museum coperta din față. Jumătatea aflată la Alba Iulia are 111 file, este complet decorată cu alese motive florale și geometrice și conține trei portrete spectaculoase. Dintre acestea, două îi reprezintă pe cei doi apostoli evangheliști, iar al treilea pe Mântuitorul în slavă (Maiestas Domini). Manuscrisul poate fi datat cu aproximație în anul 810. În România, codicele este cunoscut mai ales sub denumirea de Codex Aureus. Denumirea aceasta vine de la cerneala de aur pe care scribii au folosit-o cu atâta talent, deși codicele este pictat și cu cerneală de argint.
În 1782, după un an de la preluarea scaunului episcopal al Transilvaniei, fondatorul Bibliotecii Batthyaneum, Ignatius de Batthyán (1741-1798), are o ocazie istorică, de care profită din plin. Acesta cumpără colecția de aproximativ 8000 de piese de la arhiepiscopul imperial al Vienei, Christoph Migazzi (1714-1803). Este un moment unic care nu doar că-l propulsează rapid pe Batthyány în rândul unora dintre cei mai importanți colecționari, dar îl fixează pentru totdeauna în memoria posterității. În această colecție, în care se aflau cărți vechi, ediții rare, incunabule (prima ediție publicată în Europa, în 1488, realizată de umanistul Demetrius Chalcondyles, a operei lui Homer, de pildă; Fratele acestuia, Laonicus, fiind cronicarul căderii Constantinopolului) și manuscrise, la loc de cinste și în cap de listă se afla codicele carolingian. E de-a dreptul uimitor și savuros pentru cineva să urmărească interesul și preocuparea disperate ale Episcopului din scrisorile pe care i le trimite bibliotecarului său aflat la Viena, Emericus Dániel (1754-1804). Acestuia îi cere să urmărească cu maximă atenție orice informație referitoare la colecție, intențiile lui Migazzi, să țină tot demersul în discreție absolută, ba totul să rămână mai bine în secret, să-i trimită cu maximă prioritate cataloagele colecției, să meargă personal să vadă cărțile, în plus, chiar să sugereze starea proastă a unora dintre ele pentru a putea negocia prețul. Episcopul Batthyány concepe chiar și contractul de vânzare-cumpărare pe care i-l trimite prin Dániel lui Migazzi. La 17 iulie 1782, îi transmite bibliotecarului său că volumele erau deja prezente în Transilvania. Costul colecției se ridica la 12 000 de florini renani, o sumă remarcabilă. Suma trebuia plătită în rate, de aceea, unii cercetători au considerat, dintr-o confuzie, că tranzacția ar fi avut loc abia în anul 1786.
Episcopul Batthyány, dincolo de toate calitățile sale, avea două în care excela în mod deplin: tact și diplomație. Însoțite de un fler genial, acestea i-au făcut pe contemporani să-l considere pe Batthyány drept un mare mecena al artelor și al științelor. Sub atenta lui implicare, la Alba Iulia, pe locul actual al Bibliotecii Batthyaneum, trebuia să funcționeze un Observator astronomic de renume european, o bibliotecă pusă în slujba cercetării și o tipografie prin care să fie publicate rezultatele. În mare parte, toate acestea s-au și realizat.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
