Acum mai mulți ani, pe când zapp-am canalele de televiziune ale vremii, am dat peste o emisiune în care Adrian Păunescu îl avea invitat pe Ștefan Andrei. M-am oprit un pic mai mult dintr-o curiozitate personală (directorul liceului meu, în epoca în care eram elev, a fost condus de fratele fostului ministru, ministru prezentat îndeobște în tabăra celor mai “deschiși” la minte). Și chiar atunci Adrian Păunescu îi pune interlocutorului o întrebare cu un evident sens simbolic: “Spuneți-ne, ce planuri avea regimul în perioada următoare, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat?” ( evident, citez din memorie, dar asta era ideea).
Sigur, este pasionant pentru oricine acest subiect, al istoriilor alternative, cu atât mai mult cu cât nimic nu se poate supune testului realității; ce-ar fi fost dacă Napoleon ar fi învins la Waterloo sau dacă arbitrul ar fi văzut hențul lui Maradona din celebrul meci. Sau dacă, vorba celebrului adagiu, nasul Cleopatrei era mai scurt…
Dar domnul Andrei nu era în categoria asta, așa că răspunsul m-a lăsat cumva perplex: unul din planurile imediate era să cumpere un motor mai puternic pentru camioanele românești. Nu zic, în calitate de inginer apreciez oamenii care au apetență pentru lucrurile concrete, dar hai să punem lucrurile în context: ești în 1989, ai plătit datoria externă, industria s-a degradat aproape iremediabil datorită decalajului tehnologic (anii ‘70 au fost anii dezvoltării electronicii și computerelor, achizițiile de tehnologie din perioada anterioară deveniseră perimate tocmai din acest motiv, trecând peste lipsa de mentenanță și inovație specifică regimului) iar tu ai de rezolvat o problemă atât de concretă. Un motor mai mare ar fi pus probabil economia pe roate….
Am văzut, ulterior, că există o listă aproape nesfârșită de proiecte moștenite de la vechiul regim care stau prin sertarele diverselor instituții și ministere. Când nu te aștepți, ele apar din nou în actualitate, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună…
În zona de sud a Bucureștiului sunt astăzi două mari șantiere. Noua autostradă de centură va traversa, printre altele, proiectata linie ferată către viitorul port 1Decembrie de pe celebrul canal București-Dunăre. Pentru asta, deși linia nu există și probabil nu va exista niciodată, s-a construit un pod masiv care trebuie să fi costat ceva bani. Din fericire la podul peste Argeș s-a reușit un fel de “mică înțelegere”, dar doar pentru A0. Linia ferată București-Giurgiu se reabilitează chiar acum, iar la Grădiștea se construiește un pod monumental pe sub care, într-un viitor luminos și cu totul imaginar vor trece vapoare.
Aud că între timp Ministerul Agriculturii a mers și el cu un alt canal, Siret-Bărăgan, pentru finanțarea din PNRR, deși în zilele noastre acest tip de irigații nu mai e la modă, din motive destul de raționale. Evident, nici nu prea mă aștept ca ISPIF să poată să producă un proiect actualizat; ca mai toate institutele noastre de cercetare, maximul capacităților lor este să recicleze proiectele vechi, din vremurile “bune” în care aveau sute de cercetători, dintre care unii chiar capabili.
Nu am mai verificat, dar acum vreo zece ani PSD încă mai avea în programul politic linia ferată Vâlcele – Râmnicu Vâlcea. Evident, în teren nu a mai făcut nimeni nimic, în afară de Dumnezeu sive natura, care își urmează cursul, împădurind versanții și terasamentul, năpădind tunelurile și viaductele și, în general, transformând proiectul în istorie…
În ultima vreme se discută din nou, aprins, de proiectul de la Tarnița. Surprinzător e că în timp ce aceste discuții au loc în spațiul public și în presa online mainstream, a trecut aproape neobservat faptul că s-a pus în funcțiune prima capacitate de stocare, experimentală, pe baterii.
Recent am auzit iar vorbindu-se de avionul românesc multirol. Nu prea îmi e clar cu cine, câtă vreme absolvenții de la Aeronave își fac întâlnirile de absolvire mai degrabă în Canada...
Cred că persistența acestor proiecte în spațiul public are mai multe explicatii. Evident, toată mitologia care le însoțește provine dintr-o ideologie revolută, a secolului XIX, în care omul era stăpânul naturii și datoria lui era să o supună prin proiecte grandioase. Chiar dacă ultima perioadă trăiește sub stăpânirea unui alt mit, cel al “ucenicului vrăjitor”, care iată, s-a jucat cu forțele necunoscute și e în pragul declanșării apocalipsei, trebuie să recunoaștem că grandoarea primului mit are o forță de atracție considerabilă și în zilele noastre.
Chiar dacă, de exemplu, adăugarea apei curente și în general urbanizarea comunelor țării ar fi un efort mai util (aducând toată populația în secolul XXI) și poate și mai puțin costisitor, trebuie să recunoaștem că nu e o activitate care să aibă aceeași încărcătură emoțională… Deci oamenii simt cumva nevoia să se raporteze la ele și politicienii, să le promită.
O altă explicație e că în multe domenii nu s-au mai făcut proiecte globale. În cele mai multe cazuri nici măcar nu e necesar; în comunism, de pildă, cineva trebuia să calculeze câte hectare de grâu să însămânțeze CAP Mârșani, pentru că fiind o economie planificată, ce nu planificai nu puteai mânca (uneori nici ce planificai, dar asta e altă discuție). Acum nimănui nu îi mai pasă, așa cum nu îi pasă nici câte mașini produce Dacia pentru că pur și simplu piața a preluat această sarcină. Pentru cei curioși, cifrele “mari” apar în statistici, dar oamenii erau obișnuiți să le citească in Scânteia. Ori, în lipsa proiectelor actualizate ( evident, marile firme private au în continuare proiecte de perspectivă, doar că nu au nici un motiv să le publice, în afară de cazul în care ar produce ceva publicitate care ar îmbunătăți profitul) se tot reciclează cele vechi.
Cum spuneam mai devreme, o altă explicatie e că instituțiile care ar trebui să facă astfel de proiecte nu mai au capacitatea tehnică și organizațională să le facă. Din acest punct de vedere, socialismul era cumva irepetabil: pe de o parte, specialiștii nu puteau pleca din țară, așa că resusrsa umană era relativ asigurată. În ciuda deficiențelor legate de promovarea meritocrației, până la urmă fiecare institut de proiectare reușea să aibă un număr de oameni care să facă treaba -ei erau absolut necesari inclusiv pentru cei care în final își arogau meritele. În plus, proiectanții nu aveau de regulă interese materiale asociate (pentru că nu puteau să vândă produse, așa cum acum de exemplu cineva ar putea să orienteze proiectul pentru a achiziționa materiale de la firma lui, sau șoseaua să treaca pe unde are terenuri de vânzare ) deci cumva considerentele tehnice primau în măsură mai mare ca acum. Așa că proiectele epocii aveau oarecari merite, iar proiectanții de azi le mai actualizează pe ici pe colo, fără însă să poată umbla prin părțile esențiale.
Ultima explicație pe care o am e însă legată mai ales de originile clasei politice actuale. Aflându-se în descendența directă a vechii nomenclaturi, aceste proiecte sunt într-un anume fel proiectele primei generații, generația comunistă a anilor ‘70. Cum s-ar putea dezice de ele?
Evident, lumea în care trăim s-a schimbat fundamental. S-a schimbat pe de o parte și pentru că asta e legea firii (probabil până și comuniștii ar fi abandonat unele proiecte care în timp ar fi devenit caduce sau inutile) și pe de altă parte pentru că ne-am dorit să o schimbăm. Multe din premisele care au stat la baza proiectelor din anii ‘70 sau ‘80 nu mai sunt valabile. Există tehnologii și constrângeri care nici măcar nu existau în acea vreme, pe de altă parte unele premise ( societatea socialistă era din ce în ce mai închisă și miza din ce în ce mai mult pe autosuficiență, pentru că mărfurile occidentale și chiar și cele din blocul CAER îi erau din ce în ce mai inaccesibile) nu mai sunt deloc valabile.
Partea bună e că nimănui nu îi mai pasă în realitate de aceste proiecte. Dar partea proastă e că ele sunt păstrate permanent în atenția publică și, mai rău, folosite ca o contrapondere la pretinsa degradare economică actuală. Doamna Firea e unul din cele mai bune exemple: a promis canalul București-Dunăre în perioada când era primar, deși canalul nici măcar nu trece pe teritoriul Bucureștiului, porturile fiind proiectate la Glina respectiv 1 Decembrie. Dincolo de bucuria de a face promisiuni mărețe nu pot să nu rețin felul în care această promisiune funcționa ca o afirmare a apartenenței la “clanul” nomenclaturii comuniste și implicit o promisiune a păstrării în această mitologie.
Recent rectorul ASE a ținut să își manifeste și el linia politică declarând că “vede prea multă rapiță pe ogoare”. Lăsând la o parte că e complet în antiteză cu Caragiale ( - Ce recolta, nene, ce recolta? Dumneata n-ai vazut rapita?) problema e clar la nivelul de percepție a “necesității”. Noi nu trebuie să avem rapiță ca să o vindem, trebuie să avem porumb, ca să îl mâncăm ( las la o parte că suntem exportatori de porumb). Pentru că obiectivul e, în continuare, autosuficiența, geaba suntem noi parte dintr-o piață comună, în Piața Romană aparent comitetul planificării încă lucrează. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro
