Pe la începutul anilor 2000, superba clădire a Teatrului din Oradea, cea construită în numai doi ani după planurile celebrilor arhitecți vienezi Fellner și Helmer, intra intr-o îndelungată renovare.
Așa că, asemenea locuitorilor din orășelul Anatevka, actorilor li s-a cerut să plece, să joace în tot felul de spații mai mult sau mai puțin prietenoase. Spectacolul ce a marcat revenirea a fost Scripcarul pe acoperiș (libretul: Joseph Stein, muzica: Jerry Bock, versurile; Sheldon Harnick) avea, așadar, o anume încărcătură simbolică.
Dincolo de ea, dincolo de alte semnificații ce țin de caracterul multietnic al orașului, Scripcarul pe acoperiș de la Teatrul Regina Maria din Oradea însemna începutul procesului reabilitării musicalului pe scenele din România. Pe care se mai jucaseră spectacole cu muzică și dans, din păcate cele mai multe încropite, cu decoruri și costume din existent, cu melodii cântate mai curând după ureche. Doar Chicago din 2005 încercase implementarea profesionistă a genului. Vor urma și altele, și la Teatrul din Oradea, și cele ale lui Răzvan Mazilu.
Din 2011 și până azi, cu întreruperi justificate de procedurile birocratice ce țin de prelungirea drepturilor de joc, musicalul inspirat în principal din povestirea Fiicele lui Tevye datorată lui Shalom Alecheim se joacă cu sala plină la Oradea. Între timp, Opera Română din Timișoara, Teatrul Evreiesc de Stat din București, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca au montat și ele această duioasă poveste. O poveste despre tradiția înțeleasă ca un garant al echilibrului atât de necesar vieții. O poveste despre dragoste și umanitate, despre bucuriile și vicisitudinile existenței, despre oameni și contradicțiile lor, despre toleranță și intoleranță, despre ceea ce se întâmplă atunci când apele istoriei se tulbură, iar învolburarea se plătește de nevinovați. Despre oameni care devin peste noapte indezirabili, cărora li se cere pe neașteptate să plece. Care se văd siliți să ia drumul pribegiei, sperând că odată și odată se va ajunge totuși la liman.
Sigur, Scripcarul pe acoperiș deapănă o pagină din istoria poporului ales (Doamne, alege-i și pe alții! exclamă, la un moment dat, Tevye lăptarul), însă povestea are și un mare și percutant grad de generalitate. Ceea ce s-a întâmplat prin 1905, în vremea Imperiului țarist, în mica localitate imaginară numită Anatevka, situată, pesemne, undeva în Ucraina, se întâmplă, din păcate, și azi, chiar sub ochii noștri. Cred că, între altele, însăși actualitatea faptelor, a făcut ca numai în anul acesta Scripcarul pe acoperiș să intre în repertoriul a încă două Teatre. În cel al Companiei Harag György de la Teatrul de Nord din Satu Mare și în cel al Teatrului Csiki Játékszin din Miercurea Ciuc.
La Trupa Harag György a Teatrului de Nord din Satu Mare, regia spectacolului Scripcarul pe acoperiș a căzut în sarcina lui Markó Eszter. Ea a făcut-o profesionist, a dat un specacol și emoționant, și viu, și trist, și vesel. A făcut-o respectând specifitățile genului, regulile de care e condiționată acordarea drepturilor de autor, a respectat canoane, norme, având meritul de a fi stimulat energiile creatoare ale trupei.
Actorii sătmăreni au rostit cu evidente și plăcere, și devotament, și implicare cuvinte și replice și amuzante, și ironice, și autoironice (autoironia este în specificul umorului evreiesc), și triste, și mai ales mustind de înțelepciune. Au cântat live , au dovedit o pregătire muzicală căreia i s-ar putea aduce foarte puține obiecții (consultanți muzicali: Mánfredi Annamaria și Bakk Dávid László), au dansat (coregrafia:Darabos Péter), mișcându-se fără cusur în decorul de lemn propus de Bodor András), au dat semne că se simt cum nu se poate mai confortabil în costumele create de Kupás Anna. Distribuției consistente li s-au alăturat instrumentiștii Balaskó Balázs, Didi Péter, Lukács Zsolt , Simó Péter, Szávuly Albert Károly, Székely Alpár. Cu toții membri ai Filarmonicii Dinu Lipatti.
Rețin din spectacol câteva scene. Acelea ale cedărilor înțelepte față de tot ceea ce ar însemna încorsetările tradiției, momente excelent jucate de interpretul admirabil al lui Tevye, actorul Rappert-Vencz Gábor, a visului mimat cu schepsis al acestuia, scena de iubire dintre Tevye și Golde (Kovács Nikolet), scena nuntirii dintre Tzeitel (Bogár Barbara) și croitorul Motl (Poszét Nándor) cu cele două replici ale sale, respectiv căsătoriile dintre Hodel (Budizsa Evelyn) și Percsik (Szabó János Szillárd) și, mai apoi, Chava (Keresztes Ágnes) și creștinul Fyedka (Erdei Máté) Mai notez și aparițiile bunicii (Méhes Kati), ori ale Pețitoarei guralive și bârfitoare ( Kovács Eva), secvența de factură gogoliană a presupunerilor despre arestarea lui Percsik, speranțele și dezamăgirile Măcelarului (Péter Attila Zsolt), cumpănitele, deloc îngroșatele apariții ale Polițistului (Diószegi Attila) , invaziile agresive ale jandarmilor, comicul controlat al intervențiilor Rabinului (Nagy Orbán) ori ale Cârciumarului (Gaál Gyula) și Pălărielui (Varga Sándor). Se joacă în vădită dar bine măsurată complicitate cu publicul, se contează pe adeziunea acestuia.- Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
