De două ori în cursul anului 2023, dl. Nicolae Manolescu, directorul revistei România literară, și-a consacrat editorialul problemelor criticii literare. Mai exact, așa-numitei critici de întâmpinare. Cea concretizată în cronici și publicată în pagini de revistă. Critică al cărei rost ar fi în primul rând acela de a pune o oarecare, însă atât de necesară ordine în producțiile de dată (relativ) recentă. De a opera o primă distincție între ceea ce e rău și ce e bine. De a stabili ierarhii, fie ele chiar primare. Pe care timpul ar urma sau nu să le confirme.

Mircea MorariuFoto: Arhiva personala

Dacă în Critica de complezență, editorial apărut în nr. 6 al revistei, dl. Manolescu se ocupa doar de o anumită tară din ce în ce mai frecventă a genului, adică de împărțitul necondiționat de elogii, fapt ce înseamnă, la urma urmei, anularea oricărui rost al criticii de întâmplinare, în comentariul din nr. 12-13, binecunoscutul profesor atrăgea atenția asupra unei probleme mai generale. Critica curentă pare să nu mai fie socotită atractivă, de ea nu se mai ocupă universitarii. Așa cum se întâmpla când, de pildă, la România literară, Trbuna, Steaua această rubrică socotită fanion era susținută de nume de primă mărime. Marian Papahagi, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu însuși. Și aceasta poate și fiindcă, în contextul evaluărilor anuale ale activității didactico-științifice, aproape că nici nu se mai acordă puncte pentru manifestările publicistice ale universitarilor, fiind mult mai generos cotate textele apărute în revistuțe prin cine știe ce concurs de împrejurări cotate chiar și ISSI. Și deci cu consecințe în promovarea în ierarhia didactică.

Așa se face, cred, că pe la foarte multe reviste scrie te miri cine, mai curând oameni de bună voință decât critici autentici, așa se explică nu doar inflația, ci și falsul presigiu al blogurilor care mustesc de impresii ale unor oameni lipsiți de calificare minimă în domeniu. Grav că aceste impresii (multe semnate de ingineri, avocați sau medici) dobândesc droit de cité, că sunt socotite drept judecăți de valoare și citate ca atare.

Stăm oare nițeluș mai bine în domeniul criticii teatrale? N-aș zice. Revistele nu mai au cronicari de specialitate și chiar dacă au textele lor sunt publicate din an în paște. Marile cotidiane, câte or fi mai fi și ele, încă și mai puține fiind cele ce au ediții print, nu se mai dovedesc defel interesate de gen pentru simplul motiv că cronica de teatru nu prea mărește numărul cititorilor. Sau, mă rog, al accesărilor. Câtă vreme deplasările la premiere sunt finanțate din bugetele teatrelor, independența de expresie și de judecată are și ea numeroase limite. Teatrele, adică regizorii, întocmesc ei înșiși listele cu numele celor ce urmează să fie poftiți, adică cu comentatorii, bloggerii invitabili, și ei în majoritate ingineri, avocați sau medici, despre care se știe din start că vor emite opinii favorabile. Mi-a fost dat să aud un regizor cum nu se poate mai stimabil, care ajuns la cinquantaine și acuzat că e și bătrânel, și prea mult premiat, s-a erijat, spre a-și proba tinerețea spirituală, în mare încrezător în opiniile bloggerilor.Criticii adevărați fiind prea vârstnici. Producțiile scriitorilor de laude sunt urgent publicate pe site-urile Teatrelor și socotite litere de evanghelie. Și mai apoi improvizaților li se mulțumește cu zeci de plecăciuni pe facebook. Mă abțin să dau exemple, deși știu vreo doi-trei campioni în domeniu.

Grav e că și unii dintre cronicarii cu oarecare școală și cu dovedite abilități în domeniu au început la rându-le să se dea pe brazdă. Așa că produc și ei minciuni pioase. Mascate în compuneri cu gen incert. Mai bine de jumătate din spațiul pretinsei cronici devine un fel de însemnare a călătoriei mele ori o remomerare poetic-nostagică a prieteniilor teatrale, totul transformându-se, de fapt, într- un lamentabil exercițiu de egolatrie. Cealaltă jumătate mustește de adjectivită. Sau de falsă poezie. Și obligatoriu de concluzia care garantează invitația viitoare. Totul a fost bine și mai mult ca sigur o să fie și mai bine.

Observații cu adevărat critice sunt puține ca nu cumva, Doamne ferește!, semnatarul lor să fie acuzat de hărțuire. Realitatea fiind că atitudinea cald-călduță nu este decât reflexul nesiguranței de sine a celui care scrie și a incapacității respectivului de a avea opinii. De a le argumenta așa cum se cuvine. O argumentare fondată pe criterii prioritar estetice și nu pe reprezentativitate, gen, vârstă, corectitudine politică, așa cum susține un grup de gureșe criticițe. Culmee e că boala feministă a început să-și facă cuib și în emisiunile Televiziunii Române, mai ales în cele moderate la TVR Cultural de o cetățeană mai degrabă cu ifose decât de meserie.

Deprofesionalizarea evidentă a cronicii de teatru, una cu atât mai bizară cu cât în mai toate universitățile există secții de Teatrologie, este urmată de dorința veleitarilor de a-și antologa producțiile în volume. A căror lansare e, cu mare generozitate, găzduită de directorii de Teatre, unii chiar buni meseriași, adesea chiar din prima ligă. Directori ce se fac că nu observă că cel sau cea pe care îl cauționează habar nu are nici măcar de diferența dintre spectacol și piesă. O chestiune ce ține de abc-ul profesiei. Compunerile cu pricina sunt mai apoi copios citate în rapoartele anuale ale acelorași directori, rapoarte către forul tutelar. Avem de-a face cu un negoț în toată legea. Cu datorii întotdeauna plătite. Și iarăși cu concluza că totul a fost bine și o să fie și mai bine.

Iar dacă profesorul Nicolae Manolescu se arată îngrijorat de viitorul criticii literare, un critic, și el profesor, mă rog, conferențiar, la o facultate cu profil artistic, conducător de doctorate, însă care s-a dovedit în repetate rânduri străin nu doar de istoria vie a teatrului, ci și de ortografia limbii române, edictează că vremea cronicii curente a trecut. Că a sosit timpul sintezelor. Ignorând detaliul că fără respectivele cronici, care înseamnă diagnoze de etapă, sintezele, monografiile, eseurile ar fi cu totul imposibile. Nu-i vorbă, omul citează în cărțile sale tot felul de extrase din cronici, numai că, din păcate, nu o face riguros exact, insul neștiind, de pildă, că unul a fost Sică Alexandrescu și altul Dan Alecsandrescu sau că în teatrul românesc au existat două actrițe cu numele Raluca Zamfirescu. O carte a respectivului mustind de astfel de confuzii și teorii abracadabrante, a fost nu doar nominalizată, ci și premiată de UNITER. Faptul în sine spune multe.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro