Suntem informați în media că marile rețele comerciale au demarat, sub oblăduirea Consiliului Concurenței, un așa numit „acord voluntar pentru reducerea prețului laptelui”, după ce marja comercială pe lanțul procesare-desfacere a atins valori fără precedent istoric: prețuri de achiziție la poarta fermei de 1.5-2 lei pe litru și prețuri la raft de peste 8 lei.

Stelian EneFoto: Arhiva personala

Într-o minte cu educație economică, se aprind imediat niște beculețe roșii. În primul rând, de ce au crescut prețurile și marjele așa de agresiv? Sigur, toată lumea știe că e inflație, dar acesta e doar numele unui proces macroeconomic agregat. La nivelul unui singur produs sau a unei piețe prețurile nu cresc „deoarece inflație”, ci au cauze locale specifice: materia primă s-a scumpit cu x% din cauza secetei, să spunem, salariile cresc cu y%, energia cu z% etc. și toate împreună determină antreprenorul să crească prețurile la un nivel la care să mențină randamentul economic pe o piață concurențială. Aceste decizii individuale, agregate la nivel național, duc la „inflație”, reducerea puterii de cumpărare a tuturor. Noțiunea de piață concurențială e cheia de boltă a acestui raționament, antreprenorul nu poate mări prețurile decât în măsura în care anticipează că va avea în continuare desfacere pentru produsele sale. Dacă, dimpotrivă, piața nu e concurențială, antreprenorul nu are nevoie de niciun calcul de cost pentru a crește prețul: îl va urca de la bun început la valoarea care-i maximizează venitul și va băga profitul în buzunar.

Revenind la produsul discutat, nu există niciun indiciu al unei restrângeri a ofertei de lapte de la producători, dimpotrivă, pare să fim într-o situație de supraproducție, cu fermieri aruncând laptele pe câmp în semn de protest față de prețurile mici pe care le primesc de la procesatori. Alte cauze ale scumpirilor se pot căuta, după cum am exemplificat, în energie sau salarii, dar niciunul dintre aceste capitole nu a înregistrat o creștere de sute de procente pentru a explica o evoluție de o asemenea magnitudine a marjei comerciale pe lanțul procesare-desfacere a laptelui. Deci prețul laptelui nu a crescut din cauza inflației, ci dimpotrivă, laptele și restul alimentelor sunt, de fapt, unii dintre factorii care trag inflația în sus și forțează creșteri de prețuri în spirală în toată economia.

Pe scurt, răspunsul la prima întrebare e dureros de evident: avem de-a face cu o creștere anticipativă de prețuri. Undeva, între poarta fermei și raftul magazinului, cineva a hotărât să crească rapid prețurile în avans față de costurile actuale, fie pentru că așteaptă vremuri grele și inflație ridicată (anticipații inflaționiste), fie pentru că... pur și simplu poate. De fapt, o combinație a amândurora. Evoluând într-o piață slab concurențială așa cum am explicat mai sus, șocul extern al prețurilor energiei a oferit acoperirea perfectă pentru o creștere a marjei reale de profit, fără a atrage atenția autorităților sau ostilitatea consumatorilor. Iar consumatorii n-au decât să tacă și să înghită, pentru că sunt "price takers", nu au alternative în afara laptelui de la colțul străzii îmbuteliat la PET de o bătrânică de încredere.

Un al doilea semn de întrebare: dacă marile rețele pot încheia „un acord voluntar” de scădere a prețului, nu e oare asta o recunoaștere tacită că... piața nu funcționează și prețurile nu se formează concurențial, că marile rețele, de fapt, nu concurează între ele când vine vorba de prețul de vânzare al unor alimente cum e laptele? Dacă concurența era reală, prețul era deja la valoarea minimă și doar nu ne așteptăm ca un supermarket să vândă laptele (sau orice alt produs) în pierdere pe termen lung. Cel mult pot susține promoții pe termen scurt, gândite să atragă clientela în magazin și să formeze obiceiuri de consum, pentru a reveni apoi la profituri care să acopere și costurile promoțiilor anterioare.

Deci „acordul voluntar” e, în cel mai bun caz, apă de ploaie, o justificare a unei scăderi care ar fi venit oricum, iar, în cel mai rău caz, o recunoaștere tacită că autoritățile de reglementare din România au pierdut controlul asupra puterii de piață a marilor rețele. Tot ce mai poate face Consiliul este să se roage frumos de retaileri să reducă, așa, de formă, din mărinimia sufletelor lor de mari corporații internaționale, măcar pe o perioadă de 6 luni acolo, prețul unui singur produs cu 2 lei. E un fel de arătat al pisicii: știm că nu putem să vă facem să concurați, dar vă putem face probleme, așa că aruncați-ne și nouă un oscior ca să pară că facem ceva.

Spre această perspectivă a impotenței în fața retailerilor ne împinge și comparația între activitatea Consiliului Concurenței pe piața carburanților, unde avem o marfă fungibilă, consumatori mult mai mobili și un număr mare de puncte de vânzare, prețuri transparente și costuri mici de tranzacție etc. Toate aceste premise ne împing spre o piață natural competitivă, dar asta nu a împiedicat Consiliul să aplice amenzi record de 200 de milioane de euro pentru o înțelegere privind retragerea unui sortiment de combustibil în 2012, toate menținute de instanțe. Deci nici măcar nu era vorba de un cartel care fixa prețurile cum s-ar putea să avem aici, iar acțiunile au continuat până recent, vezi, de exemplu, isteria carburanților din martie anul trecut, rapid potolită. Deci Consiliul Concurenței știe să și muște când vrea - sau e lăsat.

Prin comparație, știm deja de foarte mulți ani că avem probleme în retail de abuz de poziții dominante de piață. Producătorii și procesatorii urlă din toți rărunchii când au ocazia că sunt spoliați prin taxe de promovare și plasare, că supermarket-urile funcționează ca mici monopoluri locale care atrag consumatorii dintr-o zonă extinsă în detrimentul micului retail și al piețelor agroalimentare și că marile lanțuri și procesatorii lor preferați sunt singurii care mai au profituri (și încă unele substanțiale) din activitatea de comerț alimentar.

Recentul anunț al achiziției Cora de către Careffour, supus analizei și aprobării Consiliului, o să fie un test al capacității statului român de a mai controla domeniul. E de amintit ca exemplu preocuparea autorității britanice privind consolidarea pieței pentru... jocuri pe calculator, prin refuzul de a permite Microsoft să cumpere Activision Blizzard. Dacă Marea Britanie își face probleme că prețul jocurilor pe calculator ar putea crește în detrimentul consumatorilor, mă gândesc că, poate, ar trebui și noi să fim atenți când alimentele de bază își dublează-triplează prețurile pe fundamente economice greu de justificat, lovind în plin coșul de consum al celor mai vulnerabili români, simultan cu reducerea concurenței și consolidarea jucătorilor. Atenție reală, nu un „acord voluntar” PR-istic aruncat de milă-silă pe masa tot mai goală a consumatorilor și doar la presiunea politică a producătorilor de lapte.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro