Bogdan Mirică a debutat în calitate de autor de lung-metraje în anul 2016 cu filmul Câini. Repede și pe bună dreptate recompensat cu premii dintre care cel mai important e cel obținut la Cannes, în cadrul secțiunii Un certain regard. Acțiunea din Căini era plasată undeva, într-un sat din Dobrogea, situat foare aproape de granița cu Ucraina.Un critic important, așa cum este Andrei Gorzo, scria în numărul din octombrie 2016 al revistei Vatra că ”filmul are ceva atmosferă sintetizată din romane de Cormac McCarthy și din thriller-urile americane mai mult sau mai puțin indie care exotizează regiuni din sudul, din vestul sau din Midwest-ul Statelor Unite într-o notă absurdist sinistră”.
În aprilie 2023 numele lui Bogdan Mirică revine pe genericul unui alt thriller a cărui acțiune se petrece de astă dată în București. Dar nu, nu în baruri le de lux și nici în marile hoteluri ale acestuia. Bucureștiul, și îndeosebi cartierele mărginașe, louches ale Metropolei, înseamnă spațiul în care se consumă povestea din Boss.. Bucureștiul cu străzile sale nepavate, cu bombele lui mizere, cu marginalii, cu infractorii inițial de redusă magnitudine care, pe neașteptate, se metamofozează în criminali de sacrificiu este orașul pe care îl străbate atât în automobilul proprietate personală cât și în ambulanța al cărei șofer este Daniel Bogdan. Participant la un hold-up de mari proporții care dă toate semnele a fi fost planificat la sânge. Ce mai? Jaful perfect!
Planificatorul, adică Bossul, cel care nu va apărea decât în partea finală a filmului, a luat în calcul toate posibilitățile. A ținut cont de toate eventualele necunoscute, e conștient că mereu pot să intervină altele, așa că imaginează și acum soluții impuse de variabila pe care o reprezintă Bogdan însuși. Jaful a mers așa cum era planificat să meargă, cum era pus în ecuație, atâta doar că a mai apărut în plus o victimă. O femeie accidentată de ambulanța condusă de Bogdan. Care, începător fiind într-ale jafului, nu știe regula fundamentală ce spune că criminalul perfect își limitează la maximum acțiunile post- faptă. Bogdan a comis greșeala de a opri mașina în care se afla el și restul gangsterilor și astfel femeia, aflată încă în stare de conștiență, a avut ocazia de a le vedea chipurile. Iar după aceea, după această primă greșeală, Bogdan recidivează. Iese mult prea mult din anonimat. Încalcă regulile nimicului. Ale așteptării.
Firește, vestea jafului este dată la Știri. Nu, nu la Pro tv. Și nici nu este citită de Andreea Esca. Indiciu clar că Bogdan Mirică este nu doar foarte inteligent, ci și nedornic de soluții ori de succese ieftine. Ori la prima mână. Nu, Bogdan Mirică nu vrea să tragă ocheade publicului și nici nu le îngăduie actorilor să facă asta. De altminteri, regizorul a evitat filmarea hold-up-ului, povestea începând doar după aceea. Totul se bazează pe un hic et nunc. Nici vorbă în Boss de analepse sau prolepse. Nici vorbă de intruziuni în trecutul personajelor. Bogdan Mirică nu se vrea nici Balzac și nici Cehov. Nu plonjează prea mult în trecutul personajelor. Nu ne spune când și cum s-a întâlnit Bogdan cu frumoasa actriță pe nume Carla, nici de ce are o relație tensionată cu părinții (da, aflăm, totuși, că nu a reușit să devină medic), nici cum a ajuns să ia parte la jaf. Boss nu caută cu orice preț senzațiile tari, contrafăcute. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că filmul nu ar conține șcene dinamice, dure, cu multă adrenalină. Totul este calculat, regizorul deține evident o inteligență și o rigoare de matematician.
Difuzarea știrii furtului generează frica. Acesta fiind sentimentul principal – starea-pe care este construit tot filmul. Un film care își propune, declarat, o sondare în profunzimi a răului. Difuzarea știrii, felul în care a ieșit ea pe post mai ridică o problemă. Informația nu este strict exactă, nu oferă cifra riguroasă a făptuitorilor, iar omisiunea respectivă nu i se pare lui Bogdan nicidecum întâmplătoare. De aici, vorba lui Camus, un pourquoi s’élève.Adică un alt motiv de frică.Protagonistul are intuiția că cineva rescrie scenariul jafului, că are știința anticipării fapelor. Iar acel cineva este al patrulea. Adică Bossul. Necunoscutul în a cărui căutare pornește Bogdan.
Bossul dorește ca mult prea curiosul și insensibilul la avertismente șofer de ambulanță să dispară. De dispărut însă dispar alți doi complici- un anume Relu și un cvasi-enigmatic Ion, Traian sau Vasile- și femeia-martor. Totul se consumă în formula jocului de șah, mai toate mutările sunt surpriză, Boss devenind un fel de diagramă a jocurilor minții. Care permit oricând răsturnări de situație și reformulări ale raportului învingător-învins.
Există în film o inteligentă administrare a timpului. Sau mai corect spus a tempo-ritmului povestirii. O dozare în crescendo a faptelor. La reușita căreia contribuie montajul semnat de Roxana Szél. Narațiunea devine tot mai complexă, mai vie, mai palpitantă. Regizorul pare că a contat din start pe răbdarea spectatorilor. Vreme de mai bine de 40-50 de minute pare că nu se întâmplă mai nimic. Filmul fiind concentrat pe analiza psihologică, pe acțiunile determinate de frică, o frică ce scormonește totul și pune în acțiune și valoare inteligența ieșită din comun a lui Bogdan, alminteri excelent, interiorizat, cu o nuanțată, admirabilă gradare a tăcerilor și subînțelesurilor interpretat de Laurențiu Bănescu, este cel puțin în prima lui parte unul în principal al acestuia. Ori în acele 40-50 de minute inițiale, spectatorul este provocat să se familiarizeze cu eroul. Sau, mă rog, antieroul. Cu lumea, cu complexele, cu slăbiciunile lui.Carla, iubita cu intermitențe a acestuia (Ioana Bugarin, o Ioana Bugarin mereu în haine roșii, adesea provocatoare în momente ce parcă citează cenzurat și voit parțial secvențe din Basic Instinct) cea care îi intuiește slăbiciunile, Tatăl (Teodor Corban), om simplu, umil, apologet, faute de mieux, al compromisului ca principiu de existență, sunt mai degrabă personaje cu funcție de reflectoare. Al căror rost este acela de a evidenția amestecul de fragilitate și duritate al băiatului cu minte brici (anumite replici parcă totuși se străduiesc prea mult să releve deșteptăciunea personajului) nu se prea știe bine cum eșuat în anodina profesie de șofer de ambulanță. Când căutarea încăpățânată și riscantă a Bossului ( acel invizibil al patrulea) dobândește anvergura unei obsesii, ritmul se schimbă, la dinamizarea lui contribuind și personajele jucate de Sergiu Costache și Toma Cuzin. Coloana sonoră devine și ea mai proeminentă, mai relevantă, imaginile șoc, unele cu încărcături nedisimulat simbolice sunt tot mai prezente. Un rol aparte dobândește secvența din pre-final, aceea a confruntării dintre cel numit Boss (Cornel Mimi Brănescu) și Bogdan cu contrapunctul de sfârșit fără vorbe ce cade în sarcina Ioanei Bugarin. Există în film momente-cheie, repetate. Rappel-uri. Precum imaginea dozei de suc căzând din automatul de băuturi, frecarea cvasi-nevrotică a podelei ambulanței și apoi a parbrizului automobilului, povestea cu ciocanul și cada. Toate abil surprinse pe peliculă de Andrei Butică.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
