În ultimele luni ale anului 2019, Radu Afrim monta la Naționalul bucureștean Trei surori. Regizorul revenea atunci asupra unui text pe care l-a mai pus în scenă cu destul de mulți de ani în urmă, pe vremea când era socotit un copil teribil al teatrului românesc. A făcut-o la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. În acel moment, copilul teribil de până atunci a devenit pentru unii aproape un copil-problemă fiindcă o reprezentație a spectacolului cu pricina, programată în cadrul unei ediții Festivalului Național de Teatru, ediție la care a fost invitată multă lume bună din străinătate, a provocat un număr considerabil de reacții adverse. Unele dintre ele găzduite de importante publicații vestice. Așa se face, cred, că, probabil din prudență, o prudență hai să-i spunem și ironică, și șugubață, oricum în firea lui Afrim, regizorul a plasat pe afișul noului său spectacol un subtitlu. Un scenariu (ne)firesc de liberdupă Cehov.
Cert e că după acele Trei surori cu repetiție, Afrim (devenit între timp un regizor matur pe cale să se clasicizeze și, în consecință, ajuns să enerveze că ia prea multe nominalizări și un număr nepermis de mare de premii) nu s-a mai dovedit chiar foarte interesat să facă spectacole pe texte ale unor autori de literatură dramatică certificați ca atare. Cu una sau două excepții (mie îmi vine acum în gând numai montarea ieșeană cu Trei piese triste după scrieri ale simbolistului belgian Maurice Maeterlick), regizorul a preferat dramatizările. Seaside Stories de la Constanța, Ierbar de la Naționalul din Târgu Mureș, Câine om, câine fără om de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, adică mai tot ce a făcut artistul în cursul anului 2022 pornește de la dramatizări realizate de el însuși.
Repetiție pentru o lume mai bună de la Teatrul Național I.l. Caragiale din București, are drept suport textual tot o dramatizare după un foarte bun roman al lui Mihai Radu ce a apărut în vara anului 2022 la Polirom. Numai că, de data aceasta, semnatarul dramatizării nu mai e Radu Afrim, ci romancierul însuși care s-a însoțit în demersul său cu Ionuț Sociu ce deține o experiență relativă în domeniu.
Cum spuneam, Repetiție pentru o lume mai bună este ceea ce se cheamă un roman bun. Poate cel mai bun din creația lui Mihai Radu. Povestea istorisită între copertele lui el îi vine mănușă lui Radu Afrim. Ceea ce rememorează, adică recapitulează, repetă, grație jocurilor capricioase, sinuoase ale memoriei Paul Negrescu, personajul principal al scrierii, începe în anii 70-80, cu un plus de detalii referitoare la ultimul deceniu comunist, și se încheie undeva în zilele noastre. În roman găsim bolnavi, bătrâni mai mult sau mai puțin simpatici, pensionari ai unui azil de vârstnici numit ironic Conacul speranței,amnezici, indivizi lași și non-conformiști deopotrivă, familii destinate parcă a fi urâte, detestate, așa cum o cerea André Gide într-o zicere celebră, fii și fiice fugind de părinți abuzivi, ființe marcate de ambiguitate, tarate, bizarerii comportamentale de tot felul. Parte dintr-o o poveste complicată de familie. Plus replici și inteligente, și cinice. Și mult, foarte mult umor negru. Și, firește, last but not least, cinism cât încape. Mai corect spus, un umor negru situat în vecinătatea cinismului. Și mai găsim și teama în fața iminenței morții ca și pe aceea a confruntării într-un final cu adevărurile până atunci ascunse ale unor existențe.
Vorbele din Repetiție pentru o lume mai bună, indiferent dacă ele sunt conținute în dialoguri ori în pasaje conținând ceea ce Paul Negrescu gândește acum cu voce tare (în spectacol se aud replici cu ecou, ecoul fiind parte a universului sonor creat de regizor), nu sună nicidecum ca dracu, vorba unui personaj care a apărut în prim plan în timpul Revoluției, și nici ca în filmele românești bune sau mai puțin bune făcute din 1990 încoace. Indiferent că ele îi aparțin sau nu lui Radu Jude. Cei ce vor vedea spectacolul, vor înțelege că citarea numelui binecunoscutului regizor în cuprinsul acestei cronici nu e defel întâmplătoare.
Romanul, ca și montarea, ia în răspăr o caracteristică a filmului românesc de astăzi. Mizerabilismul. Asta cu toate mizerabilismul joacă și aici, adică și în text, și în spectacol, un rol de primă mână. Așa cum regăsim și în acest în spectacol secvențe ample, ochiul regizorului și al colaboratorilor săi zăbovind generos asupra detaliului. Așa cum se întâmpla în noul roman francez, în filmele lui Alain Resnais, așa cum se întâmplă în producțiile cinematografice românești de azi.
Toată povestea se petrece în blocuri și apartamente construite încă dinainte de 1989, rămase ca atare și după Revoluție. Decorul imaginat de Irina Moscu amintește voit de cel din Pasărea Retro și, mai apoi, din Grand Hotel Pasărea Retro. Blocuri din anii 60-70, apartamente tip vagon, bucătării în care se spun multe.
Învestit cu rolul de prim dramatizator, Mihai Radu a dorit –fapt omenește explicabil- să aducă pe scenă mai tot ceea ce conține romanul. Fapt cu consecințe, nu întotdeauna benefice, asupra spectacolului care s-a lungit cam mult peste marginile iertate.O parte dintre lungimi ar putea fi eliminate cu ocazia reprezentațiilor viitoare. Spectacolul de la premieră probând o anume fragilitate. El fiind ca un fel de zbor de încercare. O caracteristică mai pronunțată aici decât stau îndeobște lucrurile cu alte ocazii.
Mihai Radu, Ionuț Sociu și, desigur, Radu Afrim au dorit să lămurească pe scenă biografia mai tuturor personajelor. Așa că au dobândit numere solistice nu doar Paul și Mircea Negrescu, nu numai Mădălina, ci și alții. Aflăm câte ceva și despre Dinu ‘’Flautistu’’, și despre Tamira, cu trăirile ei răscolitoare, unele dintre ele zămislite prin însăși condiția personajului de tampon în fața morții, despre cocalari, chiar și despre câinele Remi. Care- cum altfel? – vorbește. Modificările din scenariul dramatic, privite prin comparație cu ceea ce se găsește în paginile romanului, sunt relativ puține. Două-trei personaje în plus , unele de-a dreptul savuroase, o anume sporire a ponderii lui Laurențiu Cordoș,âodinioară doctor, astăzi un ins căruia îi miroase teribil gura, oricum bărbatul, ardeleanul afrimian prin excelență, schimbarea felului de a fi al unora dintre ele (excepțional și prin scriitură, și prin realizarea scenică cuplul de cocolari Slavic- Gelu), creșterea prezenței asistentei medicale Tamira ce se ocupă singură de muribundul Mircea, ca și aceea a soției de primar devenită aici o primăriță. Sun și două-trei personaje în minus. În spectacol povestea începe puțin altfel decât stau lucrurile în carte, însă secvența de început, o reflecție despre avantajele de la vârsta copilăriei, mi s-a părut a fi una de mare vibrație. Finalul, poate că totuși mult prea lung, poate chiar repetitiv, dacă nu cumva chiar și nehotărât, a dobândit și el conotații suplimentare. Potențând una dintre principalele teme ale spectacolului. Mai mult ca sigur cea mai dureroasă. Aceea a acceptării sau nu a ceea ce ar putea fi negru în biografia părinților noștri. A ceea ce a fost ascuns de ochii lumii (metafora ochiului e una dintre cele mai puternice din spectacol) și acum dă în clocot.
Îl găsim în Repetiție pentru o lume mai bună pe Radu Afrim în stare pură. Cel mai nou spectacol al său se plasează la intersecția dintre comic și tragic, vorbind în stilul specific al regizorului despre tot ccea ce se ascunde în impuritatea vieții noastre zilnice. Montarea conține muzici, dansuri (coregrafia e semnată de Flavia Giurgiu), unul dintre ele, cel al Tamirei, fiind executat pe un cântec al Domnicăi Trop. Cântăreața de muzică populară cu care am făcut cunoștință în montarea după Pădurea Spânzuraților. Bun și de mare efect mi s-a părut și momentul cu femeia dansând cha- cha.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
