Seria de volume “ Humanitas” marcând centenarul Monicăi Lovinescu nu este doar ocazia de a evoca exemplaritatea unui destin, ci şi prilejul de a omagia, prin recitire şi revenire, o întreagă operă. Căci în cazul Monicăi Lovinescu biografia croită prin curajul etic a hrănit energia unică cu care textele au fost scrise: microfonul exilului a devenit spaţiul în care această Românie de dincolo de graniţe se înfăţişa, eliberată de spaime, de compromis şi de abjecţie. Onoarea unei naţiuni a fost apărată, cu acea tenacitate ce nu ceda în faţa delaţiunilor, şantajului, violenţei.
Un paradox al istoriei a făcut ca, în exil fiind, fiica să îndeplinească rolul pe care îl îndeplinise, cândva, în ţară şi libertate, tatăl ei. Asemeni lui E. Lovinescu, Monica Lovinescu a fost dominată de un sentiment al datoriei: al datoriei faţă de adevăr şi de demnitate, în răspăr cu mistificarea şi cu barbaria. Est-etica Monicăi Lovinescu, atentă la relaţia delicată dintre autor şi vremurile sale, se situează în continuitatea ideilor lovinesciene. Rareori evocată, silueta tatălui veghează asupra fiicei, spre a–i acorda acesteia puterea de a spune ceea ce o naţiunea încătuşată nu putea rosti.
Parte din această promoţie post-maioresciană pe care o reconstituia, spre finalul vieţii sale E. Lovinescu, Monica Lovinescu a ales, în anii exilului, să îşi asume acest timbru al preciziei polemice ce evocă marile pagini ale secolului XIX românesc. Critica de idei a Monicăi Lovinescu creionează un memorabil portret al patologiilor ce locuiesc România intelectuală şi politică sub comunism. Beţia de cuvinte, delirul patriotard, minciuna sfruntată, complicitatea sunt semnele ratăcirii pe care textele Monicăi Lovinescu le încadrează în rama polemicii. Eseurile radiofonice ale Monicăi Lovinescu, adunate în paginile scrise, devin capodoperele care stabilesc un standard al polemicii culturale: dincolo de vocea ce răsună în memoria noastră se află limpezimea casantă a verdictelor ei.
Seria de volume “ Humanitas “ luminează complexitatea polifonică a unei opere construite cu trudă şi devoţiune. Şi poate că doar Pompiliu Constantinescu a înfăţişat, în aceeaşi linie maioresciană , o energie comparabilă în consemnarea faptelor şi mişcărilor de idei. Undele scurte ale “ Europei Libere” au fost mediul în care un întreg canon s-a constituit, în priză directă. Lectura de cronicar a Monicăi Lovinescu a urmărit cultura română cu ochiul unui comparatist. Temele occidentale şi cele est-europene au intrat în dialog, alcătuind o tapiserie comceptuală atentă la nuanţe şi la destine. În anii de magistratură intelectuală Monica Lovinescu a dus la perfecţiune proza de idei: eseurile sale posedă substanţa memorabilă a portretelor lui Tacit, deţinând, în spaţiul limbii noastre, poziţia unică a paginilor critice ale lui Sainte- Beuve. Istoria literaturii şi a culturii în anii de comunism nu se poate scrie fără a recurge la acest vast material de sensibilitate: România şi-a găsit vocea care să fie martorul angajat al unui timp teribil.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
