În septembrie 2022, Iranul a depus la reuniunea din Uzbekistan a Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO), prin ministrul său de externe Hossein Amirabdollahian, documentele prin care solicita să devină stat membru al acestei organizații din care mai fac parte, cum se știe, Federația Rusă, India, Pakistan, Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan. Belarus și Mongolia au depus de asemenea documentele prin care solicită aderarea la SCO.
Arabia Saudită este (la acest moment) un "partener de dialog" al SCO, alături de alte state arabe: Egipt, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit și Bahrain și ia în calcul să i se alăture ca membru deplin. Într-un articol semnat de publicistul Islam Farag și publicat de United World International - UWIDATA[1], intenția Riadului de a se alătura SCO este astfel explicată:
Deși această organizație a fost înființată dintr-o inițiativă a Chinei și a apărut inițial ca un grup asiatic reprezentând civilizațiile orientale, dezvoltarea, obiectivele și viziunile ei încurajează multe țări să i se alăture, în special pe cele care întrevăd declinul lumii dominate de Statele Unite ca un pol unic.
Totuși, influența majoră a Regatului Saudit este subminată sau concurată de alți actori regionali și internaționali, care-i contestă rolul politic și economic în menținerea stabilității în regiune, a bunelor relații cu vecinii săi arabi din Golf.
În urma retragerii Washingtonului din regiunea Orientului Mijlociu și pivotarea către Asia, Regatul crede că nu mai este posibil să fie mulțumit de modul în care evoluează alianța cu Statele Unite, care durează de zeci de ani. Mai mult, Riadul nu se mai poate simți confortabil cu politicile SUA cu privire la Iran, în special cu acordul nuclear.
Oponenții Regatului, în special Iranul, au fost cei mai mari beneficiari ai vidului de putere creat de Primăvara Arabă, pe măsură ce influența Teheranului și a împuterniciților săi a crescut în Yemen, Liban și Siria.
Regatul, nemulțumit de evoluția alianțelor sale tradiționale cu Occidentul, a fost nevoit să-și redefinească rolul la nivel internațional. De la urcarea pe tron a regelui Salman, regatul și-a revitalizat relațiile cu țările din Est, iar marile capitale asiatice au fost martorii unor vizite importante ale regelui sau ale prințului moștenitor, Mohammed bin Salman.
Evident, o politică externă saudită activă nu putea ignora SCO. Arabia Saudită a stat mult timp departe de SCO pentru a nu-și supăra principalul aliat de securitate, Washington. Dar în lumina schimbărilor geopolitice, Arabia Saudită s-a văzut nevoită să se alăture organizației emergente, din două motive:
(i) diversificarea alianțelor Riadului într-o lume care se îndreaptă rapid către multipolaritate;
(ii) seriozitatea organizației și obiectivele sale, care se concentrează în mare parte pe cooperarea deschisă în multe domenii.
Iranul și Arabia Saudită ca membre a SCO înseamnă bascularea în sfera de influență a Chinei, chiar dacă la Teheran sau Riad unii dintre lideri se îmbată cu apă rece și cred că păstrează suficientă distanță diplomatică și nu vor fi nevoite să accepte la o adică pasivul presupus de o tutelă internațională chineză, bucurându-se doar de avantajele de conjunctură.
China nu a întârziat să ceară primul preț (aparent acceptabil) pentru tutela care i se solicită: Teheranul și Riadul să-și normalizeze urgent relațiile bilaterale, pentru a pacifica zona Golfului, în care China are evidente interese economice. Așa se face că, după mai multe runde de negocieri confidențiale, Iranul și Arabia Saudită au anunțat vineri, 10 martie, că au decis să-și normalizeze relațiile diplomatice și să-și redeschidă reciproc ambasadele.
Anunțul făcut de cele două capitale, modul discret în care China a mediat, fără să se împăuneze cu rolul pe care l-a îndeplinit într-un dosar extrem de complicat, nu este cu adevărat o surpriză – așa cum am încercat să pun deja în evidență; totuși, opinia publică internațională a fost surprinsă de eficiența diplomației chineze, care a marcat simbolic ziua în care Xi Jinping a fost reales pentru al treilea mandat de președinte al Chinei comuniste.
După ce a trecut surpriza, vor urma analizele: este Washingtonul surprins de eveniment? va fi o reconciliere de substanță sau doar una de fațadă? ce impact va avea reconcilierea saudiților cu iranienii în regiune, asupra situației din Siria și Liban? care va fi impactul asupra relațiilor Riadului cu Ierusalimul? cum văd Ankara și Cairo reconcilierea Iranului cu Arabia Saudită și rolul Chinei în acest dosar?
Reuters remarcă faptul că purtătorul de cuvânt al Casei Albe, John Kirby, a declarat că, deși Washingtonul nu a fost implicat direct, Arabia Saudită a ținut oficialii americani la curent privind discuțiile cu Iranul.[2] Aparent, John Kirby a părut să minimalizeze implicarea Chinei și a afirmat că Casa Albă crede că presiunea internă și externă, inclusiv acțiunea eficientă a Arabiei Saudite împotriva atacurilor din partea Iranului sau a reprezentanților săi, a adus în cele din urmă Teheranul la masa negocierilor.
Jonathan Panikoff, director al Scowcroft Middle East Security Initiative, fost responsabil în serviciile de informații americane (specializat în problemele Orientului Apropiat), observă că China are în general un interes economic pasiv în regiune. Dar, adaugă Panikoff, legăturile economice și comerciale fac adesea loc angajamentului politic, care în cele din urmă poate duce la cooperare în domeniul informațiilor și în domeniul securității. Decidenții politici americani trebuie să ia aminte la actualele evoluții.
Părăsind Orientul Mijlociu, abandonând legăturile cu aliații din zonă - uneori frustranți, chiar barbari, dar de lungă durată - lasă pur și simplu un vid pe care China se bucură să-l poată umple, în interes propriu. Ori, Washingtonul nu trebuie să se lase înșelat de aparențe: un Orient Mijlociu dominat de China va submina în mod fundamental securitatea comercială, energetică și națională a Statelor Unite.
William Wenchsler (Rafik Hariri Center) crede că această știre va fi întâmpinată cu mai multă îngrijorare în Israel decât în Statele Unite: "...nu ar fi surprinzător dacă următorul anunț va fi de reînnoire a discuțiilor dintre SUA și Iran privind JCPOA, intermediat încă o dată de China. Deși rămân sceptic cu privire la probabilitatea (sau chiar recomandarea pentru) un astfel de acord în circumstanțele actuale, un astfel de anunț ar fi binevenit la Washington, dar considerat la Ierusalim ca o slăbire a parteneriatului SUA – Israel de descurajare a unui Iran agresiv".
Carmiel Arbit (Rafik Hariri Center) consideră că Israelul nu va renunța la curtarea saudiților ca urmare a anunțului de vineri: "Până acum, Arabia Saudită face solicitări dificile în schimbul normalizării relațiilor cu Israelul, inclusiv garanții de securitate și pentru tehnologie nucleară civilă, pe care Statele Unite nu sunt pregătite să le ofere. Deci, saudiții joacă la mai multe capete. Rezultatul net este o înțelegere care întărește rolul Arabiei Saudite ca lider într-o regiune din ce în ce mai dinamică, care caută mai multă independență față de Statele Unite".
ESTE IERUSALIMUL PRINS PE PICIOR GREȘIT?
Israelul este de ceva vreme scena unor demonstrații de stradă de mare amploare și a unor acțiuni de nesupunere civică, menite să răstoarne planurile guvernului condus de premierul Benjamin Netanyahu pentru o așa-numită "reformă a justiției", care să-i permită legalizarea unei forme de impunitate: "reforma" ar presupune introducerea unei clauze derogatorii care i-ar permite Parlamentului să se sustragă unor decizii ale Curții Supreme și modificarea procesului de numire a judecătorilor, care vor fi desemnați de responsabili politici.
Această stare de lucruri, la care voi reveni, constituie fondul socio-politic intern martor al anunțului de normalizare a relațiilor marelui inamic al Israelului, Iranul, cu Arabia Saudită, acesta din urmă implicată și în negocieri (considerate promițătoare la Ierusalim și Washington) de normalizare a relațiilor cu Israelul.
Comentând anunțul de vineri, publicistul Zvi Bar'el scrie în Haaretz[3]: "Visul Israelului de a forma o alianță arabă împotriva Iranului a fost spulberat odată cu vestea că Iranul și Arabia Saudită au convenit să restabilească legăturile diplomatice în termen de două luni. Anunțul dramatic va redesena harta regională a prietenilor și dușmanilor și va avea repercusiuni globale. Acordul oferă Iranului legitimitatea atât de necesară în lumea arabă și ar putea duce la noi acorduri cu state arabe precum Egiptul, ar putea deschide calea pentru a pune capăt războiului din Yemen, ar putea oferi o soluție viabilă la criza din Liban și poate duce chiar la o reluare a negocierilor pentru salvarea acordului nuclear".
The Jerusalem Post a trecut rapid în revistă câteva poziții ale unor înalți responsabili – de la Ierusalim și din regiune - cu privire la anunțul de normalizare a relațiilor irano–saudite[4], captând reacții la cald, în condițiile în care comentatorii politici, jurnaliștii și oficialii de la Ierusalim urmăreau deja de ceva timp evoluția negocierilor dintre cele două părți[5]:
(i) Fostul premier Yair Lapid avertizează că acordul este periculos pentru securitatea națională a Israelului, din cauza progresului Iranului în dezvoltarea unei arme nucleare;
(ii) Ministrul iranian de externe Hossein Amirabdollahian: "Politica de vecinătate, ca axă cheie a politicii externe a guvernului iranian, se îndreaptă robust în direcția corectă, iar aparatul diplomatic se află în spatele pregătirii mai multor pași regionali";
(iii) Anwar Gargash, consilier diplomatic al președintelui Emiratelor Arabe Unite: "Salutăm acordul dintre Arabia Saudită și Iran de a relua relațiile diplomatice și salutăm rolul Chinei în acest sens. Emiratele Arabe Unite cred în importanța comunicării și dialogului pozitiv între țările din regiune, pentru consolidarea conceptelor de bună vecinătate și construirea unui teren comun pentru un viitor mai stabil pentru toți";
(iv) Oman salută acordul, a declarat ministerul de externe într-un comunicat. Irakul a salutat întoarcerea unei noi pagini în relațiile dintre Iran și Arabia Saudită, a declarat agenția de știri de stat. Atât Oman, cât și Irak au găzduit în trecut negocieri între Iran și Arabia Saudită;
(v) Șeful grupării armate șiite din Liban, Hezbollah, a declarat că reluarea legăturilor dintre susținătorul său Iran și vechiul rival Arabia Saudită reprezintă o evoluție în direcția bună.
Un înalt responsabil politic israelian, ce a preferat să-și păstreze anonimatul, citat de Ynet, i-a învinuit pe foștii premieri Yair Lapid și Naftali Bennett pentru că au permis reapropierea dintre Iran și Arabia Saudită, declarând următoarele[6]:
Contactele dintre cele două țări au început în urmă cu un an, în mandatul guvernului precedent, pentru că exista un sentiment de slăbiciune israeliană și americană. Slăbiciunea a permis apropierea de Iran, în timp ce o abordare în forță ar fi îndepărtat această perspectivă.
Este important să se formeze o poziție puternică împotriva Iranului, atât în Statele Unite, cât și în Europa. Politica israeliană de a împiedica Iranul să se înarmeze nu depinde însă de sprijinul vreunei alte țări.
Oficialul citat de Ynet a confirmat că Benjamin Netanyahu are propria viziune asupra continuării negocierilor pentru apropierea de Arabia Saudită pe care le va prioritiza, în timp ce politica Israelului privind Iranul va fi tot mai intransigentă: cu cât abordarea Occidentului în privința Iranului va fi mai dură, cu atât mai puțin va fi interesată Arabia Saudită de o apropiere semnificativă față de Iran.
Yair Lapid a respins acuzațiile la adresa guvernului său și a ținut să reamintească că în mandatul său a fost semnat un acord privind zborurile civile cu Arabia Saudită și un acord tripartit de securitate cu Arabia Saudită și Egiptul.
În schimb, a afirmat Lapid, venirea la putere a lui Natanyahu în fruntea unui guvern format alături de extrema dreaptă și relațiile sale proaste cu administrația de la Casa Albă, ca și prioritizarea de către noul guvern a unor măsuri "nebune" de reformă legală care dau societatea peste cap au favorizat negocierile de apropiere dintre iranieni și saudiți:
Reînnoirea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran reprezintă o evoluție gravă și periculoasă pentru Israel, o victorie politică pentru Iran și o lovitură fatală pentru efortul de a construi o coaliție regională împotriva Iranului. Este un eșec răsunător al guvernului Netanyahu, care decurge dintr-o combinație de neglijență diplomatică cu slăbiciunea generală și conflictul intern din țară.[7]
CÂT DE GRAVĂ ESTE SITUAȚIA?
Guvernul Netanyahu, odată instalat la putere, a adus în prim plan o serie de obiective de guvernare care au dat peste cap pacea socială. În primul rând este această reformă a justiției, care a scos oamenii în stradă la proteste ample și aproape neîntrerupte, dar a scos în evidență și gesturi aproape fără precedent de nesupunere civică, cum sunt cele ale unor piloți militari[8] sau ai piloților companiei aeriene El Al[9].
De ce a prioritizat un premier cunoscut că are probleme cu legea, cum este Benjamin Netanyahu, o reformă a justiției care instituie anumite forme de impunitate, nu este foarte greu de înțeles, doar că societatea israeliană nu vrea în marea sa majoritate să accepte asemenea acțiuni anti-democratice: până la urmă, Israelul este o democrație (cu toate problemele sale), iar israelienii nu-și doresc să tolereze un premier care ar putea face pași către o autocrație pentru că este bolnav de putere.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
