Monica Lovinescu a murit în aprilie 2008. Am avut atunci cu toții parte de efluvii de lovinescianism. S-a vorbit, s-a scris, s-au rostit elogii. O singură voce a îndrăznit să spună adevărul
Într-un comentariu scris pentru Radio Europa Liberă. Și anume că moartea celei care vreo câțiva zeci de ani le-a vorbit românilor mai întâi de la Radio Paris, mai apoi de la microfonul Departamentului Românesc al Europei Libere (iar aducerea ei acolo a fost rezultatul geniului celui mai popular director al postului, Noel Bernard) s-a produs în stil românesc. A fost ca un fel de ieșire –hélas!- doar temporară din amnezie. Din aprilie 1992, atunci când printr-o decizie a conducerii americane a postului, decizie însușită ca atare de directorul Secției române, Nicolae Stroescu Stânișoară, emisiunile Ieruncilor aveau să înceteze (până la finele lui august s-au difuzat reluări), ceea ce Gabriel Liiceanu a numit valoarea de întrebuințare a Monicăi Lovinescu a scăzut tot mai accentuat.
Cărțile ei, transcrieri ale textelor difuzate pe unde scurte, au stârnit, după mărturia directorului general al editurii Humanitas,un interes mediocru. Cele două lucrări ale Doinei Jela –Această dragoste care ne leagă și O sută de zile cu Monica Lovinescu au fost primite cu firești emoții, dar și cu critici. Nu toate drepte. Nu au stârnit prea mare interes nici cele două volume de Scrisori către Monica Lovinescu, apărute la Humanitas grație eforturilor lui Astrid Cambose, și nici cartea Iuliei Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securității. Puțini i-au mai dat Monicăi Lovinescu un telefon în anii în care aceasta și-a trăit cu demnitate suferința. Au uitat-o și clandestinii de odinioară, și cei care, în prima parte a anilor 90, făceau coadă la casa din Rue Pinton. Am văzut-o în 2007, în filmul lui Alexandru Solomon Război pe calea undelor, vorbind despre unica ei armă din lupta de decenii împotriva comunismului- microfonul.
În noiembrie 2023 se vor împlini o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Vor fi, de fapt, au fost deja reeditate nu, nu toate, însă oricum o semnificativă parte din cărțile ce îi poară semnătura. Iar editura Corint a și trimis în librării cea de-a treia ediție, adnotată și adăugită, a cărții Doinei Jela Această dragoste care ne leagă. Apărută într-o primă ediție în 1998 cu prețul unor mari eforturi. Detaliate cu folos în carte. Nu neapărat pentru a genera elogii la adresa autoarei, ci pentru că ele înseamnă în primul rând o mărturie asupra birocrației (interesate) din primii ani de post-comunism. O mărturie despre tot ceea ce a trăit România atunci. Adică, aproape imposibila despărțire de tarele comunismului. De securismul rezidual.
A fost vorba atunci doar despre comoditate sau birocrație? Nici pe departe. În multe, mult prea multe instituții ale Statului, de la Ministerul Justiției la Procuratura Generală, de la Arhivele Statului la urmașele Fondului Locativ supraviețuise mult, foarte mult din secretomania comunistă. Cererile de cercetare a arhivelor, de întâlnire cu mai marii vremii (mulți dintre aceștia mari și în perioada comunistă, fapt probat și de neclaritățile și dificultățile întâmpinate de cercetătoare în operațiunea de identificare a celui sau celor ce au locuit după aprilie 1958, adică după arestarea Ecaterinei Bălăcioiu – ex Lovinescu în casa criticului literar de la Sburătorul,li s-au părut multora bizare. Bizară a fost și procedura prin care s-a ajuns la recursul în anulare și la reabilitarea Ecaterinei Bălăcioiu. Care a fost citată la proces, deși moartea ei, intervenită ca urmare a unui asasinat (cartea are subtitlul, justificat de altfel, Reconstituirea unui asasinat), s-a produs în iunie 1960. Să ne mai mire atunci că Adrian Hamzea, condamnat în aceeași zi cu Ecaterina Bălăcioiu, protagonistul emoționantului, chiar pateticului capitol O altfel de placă memorială, a refuzat reabilitarea?
Ce a făcut Doina Jela? A pornit în căutarea martorilor. A femeilor care au stat în închisoare în același timp și în același loc cu Ecaterina Bălăcioiu- ex Lovinescu. Co-deținuta Varvara Florea i-a furnizat Doinei Jela informații cum nu se poate mai valoroase nu doar despre cum și-a trăit Ecaterina Bălăcioiu ultimii doi ani din viață, ci și despre felul de a fi al acesteia. Despre faptul că, deși bolnavă, a refuzat să cedeze. Adică să-și trădeze fiica. Despre sacrificiile făcute de fosta profesoară de Franceză și fosta inspectoare generală pe țară în vederea respectării pactului demnității încheiat între ea și fiica plecată din țară în 1947.
La scurtă vreme după respectiva plecare Ecaterinei Bălăceanu i s-a deschis dosar de urmărire informativă. Din 1948 și până la arestare, mai mult ca sigur și în închisoare, a fost supravegheată zilnic, i s-a urmărit fiecare mișcare, i-a fost instalat un microfon în receptorul aparatului telefonic. Doina Jela a intrat în posesia respectivului dosar ca și în posesia traducerilor scrisorilor și cărților poștale expediate zilnic de fosta soție a criticului Eugen Lovinescu fiicei. Cea mai mare parte, dacă nu cumva chiar toată corespondența dintre Monica Lovinescu și mama ei, a fost redactată în limba franceză. Ceea ce a cerut eforturi suplimentare din partea celor plătiți să o monitorizeze. Marea lor majoritate având școală puțină. La sfârșitul cărții se gășește o listă nu știu cât de completă a torționarilor Ecaterinei Bălăcioiu.
Cele două corespondente au stabilit un întreg sistem de coduri, de pseudonime, de nick name-uri folosite în vederea protejării identității unora despre care se făcea vorbire în ceea ce a funcționat asemenea unui spațiu de libertate. “S-ar zice că trăiește ca să scrie”notează undeva Doina Jela cu referire la Ecaterina Bălăcioiu. Altundeva Doina Jela sesizează existența unor nete diferențe între stilul Ecaterinei Bălăcioiu din scrisori și comportamentul ei zilnic. Atât de prudenta doamnă din corespondență nu se mai cenzurează în discuțiile cu feluriții ei vizitatori. Eleve, foste eleve sau actrița Maria Botta. Pe atunci soția lui Alexandru Balaci. Vorbind despre respectiva codificare, Monica Lovinescu spune, în cursul convorbirii ei cu Doina Jela, convorbire transcrisă în capitolul al șaptelea al cărții, că ea a reprezentat un semn aal absurdității sistemului, unul în plus. Numele de cod Vivian îi este rezervat lui Virgil Ierunca în vreme ce Ioana i-a fost repartizat lui Ion Caraion. Care are parte de un întreg capitol. La publicarea primei ediții cele câteva zeci de pagini consacrate lui Stelian Diaconescu (Ion Caraion) și dejecțiilor sale morale au stârnit un val de critici. I s-a reproșat atunci Doinei Jela că a scris o carte în alb și negru. Că povestea mizerabilă a poetului ar fi fost plasată doar în vederea creării unei antiteze cu Ecaterina Bălăcioiu. Doina Jela a păstrat capitolul și în a doua ediție din anul 2005, și în cea de acum, apărută, cum spuneam, în 2022 la editura Corint. Seria Istorie. Autori contemporani. Cred că a făcut bine.
În prefața la această a treia ediție, Doina Jela explică de ce în anul 2022 a preferat formula ediției adnotate și adăugite. În adnotări au fost rezumate plusurile de informație apărute după 1998. Firește ele completează atât portretul Mamei cât și pe cel al Fiicei. Se aduc dovezi suplimentare despre omniprezența Securității. Integrarea lor în textul principal ar fi presupus, susține Doina Jela, scrierea unei alte cărți. Posibil. Însă chiar și astfel cartea rămâne, așa cum scria Monica Lovinescu într-o notiță de jurnal datată 27 noiembrie 1997, un imn adus Mamei. Dar și o mărturie, implicată, vie, despre tragedia trăită de România și de români în perioada comunistă.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
