În urmă cu mai puțin de un an am citit și recenzat cartea Căderea Franței a istoricului britanic Julian Jackson. Carte apărută în Anglia în anul 2003 și în românește în 2021, la relativ noua editură Publisol. Să reamintim că Jackson este un pasionat al studiilor referitoare la istoria contemporană a Franței, pe lista scrierilor sale figurând, între altele, cercetări serioase despre atât de controversatul (azi) Mai 1968 sau despre generalul Charles de Gaulle.
Cu doi ani înainte de apariția Căderii Franței, exemplară, minuțioasă cercetare a motivelor și politice, și militare, și de geopolitică, și a relațiilor franco-britanice care ar explica unul dintre cele mai bizare și mai surprinzătoare episoade din istoria celui de-al Doilea Război Mondial, Julian Jackson a publicat volumul Franța. Anii întunecați-1940-1944. Cartea a fost revizuită și reeditată în anul 2020, iar această versiune a fost pusă la dispoziția cititorilor români în 2022 de aceeași editură Publisol. Traducerea căzând în sarcina Ligiei Kersisian.
Avem de-a face cu o investigație istorică impresionantă în primul rând ca dimensiune (în ediția românească volumul are aproape 950 de pagini), bazată pe o bibliografie masivă. Autorul ținând să precizeze că aceasta este precumpănitor franceză. Surselor strict istorice, documentelor de arhivă, adăugându-li-se altele de natură culturală. Preponderent literară sau cinematografică. Și aceasta din cel puțin două motive. Mai întâi fiindcă anii 1940-1944 sunt cum nu se poate mai relevanți pentru ceea ce înseamnă implicarea intelectualilor în societate, o implicare ce a continuat și după Eliberare, atunci când s-a pus problema elucidării dimensiunilor colaboraționismului și a felului în care trebuie înțeleasă și pusă în practică epurarea. În al doilea rând, deoarece perspectiva populației și, îndeosebi a intelectualilor, asupra guvernului de la Vichy ca și asupra raporturilor dintre mareșalul Pétain și Laval ori vinovăției acestora a evoluat de-a lungul anilor. Au fost mai multe etape tot la fel cum respectivii ani negri au avut propria lor dinamică. Și istorică, și de imagine. Cu rafinată atenție acordată detaliilor examinată de Julian Jackson.
Franța. Anii întunecați. 1940-1944 este concepută în cinci părți. Anticipări, Regimul: Revoluția Națională și Colaborarea, Vichy- Germanii și poporul francez, Rezistența, Eliberare și după. Fiecare parte beneficiază de o foarte binevenită Introducere în care autorul își expune detaliat intențiile și este divizată în mai multe capitole.
Analiza începe cu o generoasă întoarcere în istorie. Se analizează evoluția raporturilor franco-germane, se insistă asupra importanței Primului Război Mondial și a felului în care s-a încheiat acesta, se cercetează felurite aspecte ale perioadei interbelice, cu un deosebit accent pus asupra atitudinii francezilor față de cea de-a Treia Republică, insistându-se asupra momentului maurrasian, se arată că aceasta a devenit în timp din ce în ce mai sceptică, se vorbește despre scăderea drastică a populației (așa-numita dénalité). De ce toate acestea? Fiindcă, în opinia lui Julian Jackson, ele explică de ce a fost relativ rapid și ușor acceptată soluția armistițiului. Era ea necesară? Ar fi putut exista și o a doua cale? Ce ar fi fost dacă?
Mai departe sunt analizate diferențele (atâtea câte au fost) dintre Franța ocupată și Franța aflată sub jurisdicția guvernului de la Vichy. Sunt detaliate raporturile, foarte adesea contondente, dintre Pétain și Laval, motivele debarcării dar și ale revenirii la comandă a celui din urmă, relațiile dintre Vichy și Reich, diferențele de atitudine ale germanilor față de cele două vârfuri umane ale puterii. Cum a fost viața economică, politică, socială, intelectuală în cele două Franțe? Cum a evoluat atitudinea francezilor față de germani? De câtă popularitate s-a bucurat în timp Pétain și care a fost dinamica acestei popularități? Care a fost atitudinea guvernului de la Vichy față de evrei, care a fost atitudinea francezilor față de un consistent segment al populației supusă persecuțiilor de rasă? S-au înregistrat diferențe atitudinale față de evreii autohtoni și cei ce se refugiaseră în Franța înainte de iunie 1940? Cum și cât au colaborat personalități asemenea lui Paul Morand, Brasillach, Pierre Drieu la Rochelle, Céline? Ca și alții. Cum și cât a colaborat presa (să ne reamintim că în articolele sale de ziar, publicate în Combat și grupate în volumul Actuale, Albert Camus califica atitudinea presei sub ocupație drept rușinea Franței), care au fost gazetele ce au preferat să își suspende apariția decât să facă jocul germanilor și să devină porta-vocea ocupantului?
În opinia mea, părțile cele mai interesante ale cărții sunt cele consacrate complicatei istorii a Rezistenței. Julian Jackson furnizează răspunsuri consistente, veridice la o consistentă serie de întrebări. Amintesc doar o mică parte dintre ele. Câte feluri de Rezistența a cunoscut Franța? Cât de importantă și cât de masivă a fost rezistența comunistă? Din ce moment a început ea să se impună? Cât a fost ea de dependentă de Moscova? Care a fost rolul lui Maurice Thorez care, după cum se știe, pe toată durata anilor negri s-a refugiat la Moscova? Care a fost contribuția așa-numiților francezi liberi și, în special, a generalului Charles De Gaulle care nu prea se bucură de simpatia istoricului britanic. De ce sprijin s-a bucurat acesta din partea britanicilor și a americanilor? Cum a evoluat prin ani perspectiva francezilor asupra Rezistenței? Cum s-a reflectat această perspectivă în cinematografie? În subiectul filmelor. Cum și-au pus amprenta anii întunecați asupra istoriei postbelice a Franței, ce soartă au avut rezistenții, care au fost pedepsele aplicate colaboratorilor?Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
