Ideea unui cod electoral poate suna nefamiliar publicului larg. Problemele procesului electoral, de pildă dificultățile exercitării dreptului de vot în diaspora sau accesul la vot pentru anumite categorii de cetățeni, sunt rareori aduse în dezbaterea televizată. Lumina reflectoarelor este îndreptată către scenarii și speculații, cele mai multe, sterile, privind candidații la alegeri. Câteva precizări se impun pentru a lămuri tema. Genul proxim pentru un cod electoral este codul legislativ, respectiv un act normativ complex, ce reunește mai multe legi primare în același document. Un cod legislativ are specificul unei viziuni unitare și coerente, în contrast cu puzderia de legi și norme de ordin secundar, adesea lipsite de coerență, ce reglementează un domeniu. Diferența specifică este dată de faptul că legile, în cazul nostru, privesc fundația legitimității democratice – dreptul de a alege și de a fi ales, precum și integritatea alegerilor prezidențiale, (euro)parlamentare și locale.
Așa cum avem, de pildă, un cod fiscal, o recomandare de bună practică electorală este să avem un cod electoral, o singură lege care definește modul în care alegem președintele, reprezentanții la primărie, consilii locale, Parlament și Parlamentul Uniunii Europene.
Istoria recentă ne arată că încercările de a propune, a discuta constructiv și a face compromisurile necesare pentru adoptarea unui cod electoral par sortite eșecului. Au trecut mai bine de 20 de ani de când societatea civilă a apelat la opțiunea unei inițiative cetățenești pentru a propune un cod electoral. Recitită astăzi, inițiativa civică din 19 noiembrie 2001 încă își păstrează actualitatea obiectivului general, deși multe dintre problemele semnalate au fost soluționate. Astfel, autorii ne spuneau că „un act normativ unic (...) va contribui la uniformitatea și coerența reglementărilor cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor din România”. Câțiva ani mai târziu, Parlamentul înregistra, în 2005, o a doua inițiativă a unui cod electoral, redactat de PNL, de data asta, care, deși a avut avize pozitive în circuitul legislativ, a fost respins la vot. Nu în ultimul rând, puțină lume își amintește că Autoritatea Electorală Permanentă a prezentat publicului un proiect de cod electoral în anul 2011, care, în cele din urmă, nu a mai fost depus.
Aceste eșecuri au explicații contextuale diferite și merită să ne oprim puțin. Esența problemei este dată de inițierea unui astfel de proces și de legitimitatea etapelor sale. Forul legitim pentru un astfel de demers este Parlamentul României și o prezumtivă coaliție largă a partidelor politice. Un cod electoral privește în mod egal actorii politici majori din Parlament și reprezentanții minorităților naționale. Eroarea fundamentală a tentativelor anterioare de a propune un cod electoral rezidă în absența unui pact politic inițial, care să confere ulterior robustețe procesului de a unifica și armoniza legislația electorală.
În absența unei astfel de viziuni unitare, vom fi martorii, ca în fiecare an electoral, ai unor improvizații de ultim moment, sub forma unei avalanșe de ordonanțe de urgență și prin decizii și interpretări ale administrației electorale. Aici se află motivul pentru care Curtea Constituțională a României a recomandat autorității legislative ca întreaga legislație electorală să fie „concentrată într-un Cod Electoral, ale cărui dispoziții comune și speciale să asigure, în concordanță cu principiile constituționale, organizarea unui scrutin democratic, corect și transparent”. Această celebră hotărâre din 2009 a CCR este și astăzi ignorată, deși s-au scurs mai bine de 12 ani de la publicarea deciziei. Cine urmărește jurisprudența CCR a remarcat că imperativul adoptării unui cod unitar este unul recurent. Nu doar Curtea Constituțională a repetat acest deziderat, ci și Autoritatea Electorală Permanentă sau Guvernul, prin avizele date proiectelor de lege ce au fost propuse de puterea legiuitoare.
Această scurtă retrospectivă istorică se încheie cu apelul societății civile cunoscută sub numele de Coaliția Cod Electoral Acum (CCEA), la care au aderat 20 de organizații neguvernamentale. Apelul lor, din 2021, solicită „adoptarea prin lege a unui Cod Electoral unificat, care să includă regulile de organizare și desfășurare a(le) tuturor scrutinurilor din România”. Invitația CCEA a fost să profităm de intervalul 2021-2023 pentru a găsi un compromis politic rezonabil și a ne asigura că organizarea celor patru scrutinuri din 2024 se va face după „un set coerent de reguli”. Acest apel nu a fost deloc singular, mai ales după Decizia CCR amintită mai sus. Și în 2014, think-tank-ul EFOR a organizat o masă rotundă cu tema reformei electorale și necesității unui Cod Electoral.
De asemenea, cel mai important organism internațional care monitorizează alegerile, Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului / ODIHR (din cadrul OSCE), a recomandat României adoptarea unei viziuni unitare privind alegerile sub forma unui cod electoral, încă din anul 2004. La misiunea de observare a alegerilor din 2020, raportul final ODIHR constată următoarele: „Cadrul legal oferă o bază solidă pentru desfășurarea unor alegeri democratice. Deși cuprinzător, el este divizat între diferite instrumente ce se referă la diverse alegeri. (...) Discuții privind codificarea diferitelor legi electorale au durat ani întregi și au fost întreprinse eforturi de către diferite părți interesate naționale și internaționale. Potrivit majorității interlocutorilor ODIHR, perioada de după alegerile parlamentare din 2020 până la următoarele alegeri prezidențiale și în Parlamentul European ar putea constitui o fereastră de oportunitate bună pentru adoptarea unui cod electoral unificat”. Cu alte cuvinte, actori politici-cheie ai guvernării, administrația electorală, observatori internaționali și membri ai societății civile converg spre opinia comună, cel puțin în dialogul instituțional, că alegerile din 2024 ar putea fi organizate apelând la o lege-cadru unificată, un cod legislativ ce unește normele din legile electorale distincte.
În prezent, legislația electorală însumează cinci legi electorale, la care se adaugă aproximativ șaptezeci de acte normative secundare, de obicei ordonanțe de urgență sau ordonanțe simple. Această panoplie, deja excesivă, este completată de decizii și interpretări ale administrației electorale, respectiv Autoritatea Electorală Permanentă și Biroul Electoral Central. Un risc major pentru cele patru scrutinuri din 2024 și, implicit, pentru procesul democratic este ca membrii birourilor electorale să fie pur și simplu copleșiți de sumedenia și inconsistența legilor electorale. Nu avem doar un deficit numeric pentru corpul experților electorali, vom experimenta și un activism legislativ nemaiîntâlnit în anul electoral 2024.
Din acest motiv, o prioritate a noii conduceri a Autorității Electorale Permanente, ce va fi validată formal pe 21 februarie în Parlament, ar trebui să fie un raport privind perspectivele asumării unui cod electoral până, cel târziu, în toamna lui 2023. Acest viitor raport trebuie discutat cu toți actorii politici majori din Parlament. Un astfel de proiect, care nu face decât să unifice legislația existentă, există deja în Camera Deputaților, care e și forul decizional pentru legile electorale. Într-un scenariu pragmatic, se poate adopta o versiune tehnică a codului electoral, fără reforme majore privind atribuirea mandatelor. Dacă se pune problema unor schimbări de acest gen, ele vor întârzia, fără îndoială, un ipotetic pact politic. Rămâne de văzut dacă și în mandatul președintelui Toni Greblă, fost judecător al CCR, se va ignora cu același jemanfișism regal necesitatea adoptării unei legislații unificatoare sub forma codului electoral.
Profesorul Cristian Preda constata, într-un volum fundamental pentru înțelegerea istoriei democrației românești – Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, că „Parlamentul este atrofiat” în relația cu Executivul. Un număr impresionant din legile adoptate post-1989, peste 80%, sunt inițiate de Guvern, deși proiecte legislative importante sunt elaborate și în Camerele Legislativului. Tot Cristian Preda observă că „autoritatea Parlamentului e pusă în dificultate de apetența redusă pentru compromis și negociere a elitelor politice”. Acest diagnostic rămâne valabil și răspunde întrebării din titlu, însă anumite reforme majore, inclusiv cea a armonizării legilor electorale, nu pot rămâne suspendate sine die.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
