Până în 2014, Ucraina a fost privită de la București ca un pion al Federației Rusiei în Europa de Est și, mai ales, în Republica Moldova. Relațiile României cu Ucraina au fost mai degrabă reci, din cauze istorice, pierderile teritoriale ale României în urma ultimatului sovietic, din 1940, dar și din motive apărute după căderea comunismului. Trei probleme mari au afectat relația bilaterală: drepturile comunității românești din Ucraina, delimitarea platoului continental al Insulei Șerpilor și construcția în Delta Dunării a canalului Bâstroe.
După 1989, relația României cu statele din fostul spațiu comunist a fost marcată fie de rusofobie, fie de teama liderilor politici români care au pus mâna pe putere după decembrie 1989, de a fi asociați cu Rusia. Cu excepția Republicii Moldova, căreia România i-a recunoscut prima independența, interesul Bucureștiului pentru fostele republici sovietice a fost subsumat obiectiveloâr de aderare la NATO și Uniunea Europeană.
Indiferent de culoarea politică, guvernele de la București au înțeles că nu pot atinge aceste obiective fără relații bune cu statele vecine, inclusiv cu Ucraina.Numai că relația cu Ucraina a debutat cât se poate de prost. În 1991, când Ucraina Sovietică a anunțat referendumul pentru declararea independenței, Guvernul și Parlamentul român au emis declarații similare prin care negau dreptul Kievului de a consulta populația din teritoriile care aparținuseră României:
„Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei - , Parlamentul României declară solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul țării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.
R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991. Desigur, este dreptul Ucrainei să organizeze un referendum pentru independența sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodată Ucrainei şi sînt de drept ale României”.[2]După cum a remarcat istoricul Armand Goșu, spre deosebire de Polonia, România a preferat să abordeze relațiile cu Ucraina din perspectivă naționalistă: „În vreme ce în Ucraina se desfăşurau primele alegeri prezidenţiale şi referendumul pentru independenţă, la Bucureşti, în Parlament, se vota o rezoluţie de condamnare a Pactului Molotov – Ribbentrop care cerea restituirea teritoriilor care au aparţinut României Mari.
Polonia, care a dispărut în urma Pactului sovieto-nazist din 1939, s-a uitat spre viitor, România […] s-a uitat spre trecut”.
La 1 februarie 1992, s-au stabilit relațiile diplomatice și ulterior s-a deschis Ambasada României la Kiev, în locul Consulatului General, care funcționa din 1971. (După aceea, România a mai deschis consulate generale la Odessa - în 1995, la Cernăuți - în 1999, la Solotvino – în 2016 și un consulat onorific la Dnipro - în 2019).
În septembrie 1992, cu prilejul vizitei ministrului de Externe ucrainean la București, au început și negocierile diplomatice pentru semnarea tratatului de bază între cele două țări. Negocierile au fost însă abandonate din cauza refuzului Ucrainei de a include în tratat denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov, o problemă centrală a relației bilaterale, în viziunea guvernanților de la București.
După schimbarea puterii la București, administrația Emil Constantinescu a avansat în negocierile cu Ucraina, iar la 2 iunie 1997, la Constanţa, cei doi președinți au semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina. Tratatul conținea și un Acord conex (sub forma unui schimbi de scrisori între cei doi miniștri de Externe), prin care cele două state se angajau să înceapă negocierile asupra chestiunilor aflate în dispută: regimul frontierei de stat (punctele de trecere a frontierei) și delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive române și ucrainene în Marea Neagră.
Tratatul a fost semnat în ultimul moment înaintea summit-ului NATO de la Madrid, unde a fost decisă prima extindere a Alianței.Deși se angajaseră prin Declarația de la Snagov, din 1995, să susțină demersurile pentru aderarea României la structurile euro-atlantice, partidele din opoziție (PDSR, PRM, PUNR) au criticat dur semnarea Tratatului cu Ucraina, acuzându-i pe președintele Emil Constantinescu și coaliția de la guvernare (PNȚCD, PD, PSDR și UDMR) de trădarea intereselor României prin cedarea unor teritorii către Ucraina.
Stenograma ședinței de ratificare a tratatului din Camera Deputaților redă acuzațiile de trădare națională la adresa regimului Constantinescu, formulate virulent de către partidele ultra-naționaliste PRM și PUNR:
Sever Meșca, deputat PRM: „Partidul România Mare crede în patriotismul dumneavoastră şi în menirea Parlamentului şi apelează la dumneavoastră ca măcar în acest ultim moment să dovediţi că nu sunteţi la remorca unor politicieni trădători, care invocând imperativul iluzoriu al intrării României în NATO, împing ţara în dezonoare şi cedează teritorii istorice româneşti, răpite ca urmare a unor acte criminale, produse pe vremea când dictatele şi ultimatumurile ţineau loc normelor de drept internaţional”.
Valeriu Tabără, deputat PUNR: „Parafarea, semnarea şi mai ales astăzi încercarea de ratificare, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte măsuri luate de executiv în plan extern şi, mai ales intern, în vederea integrării României în NATO, este un atentat la demnitatea naţională şi se înscrie în zona trădării naţionale”.Nici în cadrul coaliției de guvernare nu a existat consens pe tema tratatului.
Ministrul de Externe de la acea vreme, Adrian Severin, i-a reproșat public președintelui Emil Constantinescu numirea unui negociator cu Ucraina care lua mandat de la Cotroceni fără știința MAE. Ulterior, Severin avea să-i reproșeze lui Constantinescu faptul că a cedat prea ușor în fața președintelui Leonid Kucima, reducând drastic plaja de negociere a delegației române.În anii care au urmat, Bucureștiul a văzut Ucraina, inițial, strict prin perspectiva interesului special pentru Republica Moldova, pentru ca apoi tema drepturilor pentru minoritatea română din țara vecină să domine relația bilaterală De fapt, Moldova a fost, inclusiv la nivel declarativ, singurul punct de interes al României în zona Europei de Est, a statelor ex-sovietice.
În plus, interesul României de a-și consolida poziția în zona Mării Negre era privit cu suspiciune la Kiev. După 1992, România a figurat constant printre amenințările la adresa securității naționale a Ucrainei (conform Strategiei Naționale de Securitate a Ucrainei), pe fondul declarațiilor făcute la București cu privire la nedreptatea istorică făcută României prin Pactul Ribbentrop-Molotov, care sugera revendicări teritoriale.
De cealaltă parte, Bucureștiul privea, la rândul său, cu neîncredere, Ucraina, pe care o bănuia că alimentează mișcarea separatistă din Transnistria. Această suspiciune a fost alimentată în România de la începutul conflictului transnistrean și a ajuns să facă parte din memoria instituțională a MAE și a serviciilor speciale. Nu există date sau declarații publice în acest sens, însă mitologia referitoare la acțiunile agresive ale Ucrainei persistă și acum în unele dintre instituțiile românești cu atribuții în politica externă, după discuțiile pe care le-am avut în calitate de jurnalist, în mai multe ocazii.
Bucureștiul și Kievul au fost implicate în formula de negociere a unei soluții de compromis, alături de Moscova și Chișinău, însă, România a decis să se retragă fără explicații. Legăturile unor oligarhi ucraineni cu separatiștii transnistreni și suspiciunea că Ucraina susține Rusia în dorința de a transforma Republica Moldova într-o federație au făcut ca relațiile să rămână reci, până la semnarea tratatului, în 1997.
Prima vizită oficială a unui președinte român în Ucraina a fost în mai 1999, iar ultima – în martie 2015. În total, șefii statului român au vizitat oficial Ucraina de 9 ori, iar președinții ucraineeni, România – de 7 ori.Problema drepturilor minorității române a devenit punctul central al disputelor dintre cele două țări, în special în al doilea mandat al lui Traian Băsescu. Bucureștiul și-a exprimat nemulțumirea față de decizia ucraineană de a recunoaște minoritatea moldoveană, despre care România susținea că nu este un grup etnic diferit de cel al românilor.
Fostul premier Victor Ponta spune că, la 2 octombrie 2014, când s-a întâlnit la Kiev cu omologii săi din Moldova și Ucraina, Iurie Leancă și Arseni Iațeniuk, a ridicat această problemă, însă în comunicatele de presă de atunci nu este menționată decât semnarea acordului româno-ucrainean privind micul trafic la frontieră și discuții despre implementarea Acordurilor de la Minsk și cooperarea într-o formulă trilaterală.
În plus, în evaluarea liderilor politici de la București, minoritatea română nu are acces la învățământ preuniversitar în limba maternă, nu poate utiliza limba română în administrație și justiție, asociațiilor românești sunt insuficient finanțate de la bugetul de stat, mass-media în limba română e aproape inexistentă, identitătea religioasă nu este protejată, reprezentarea în administrația publică e insuficientă, reprezentarea în Parlament nu există și proprietățile care au aparținut comunităților românești nu sunt retrocedate.
La rândul său, Kievul acuza România de un tratament discriminatoriu față de minoritatea ucraineană. Conform unor rapoarte întocmite de agenții guvernamentale ucrainene, românii din Ucraina aveau acces la un sistem de educație în limba maternă primară, secundară și superioară mai bine dezvoltat, programe diversificate la posturile de radio și televiziune regionale, precum și mai multe publicații în limba română.
Guvernul ucrainean susținea că 92 de școli de diferite niveluri educaționale în limba română funcționează în Ucraina, plus două facultăți în limba română la Cernăuți și Ujgorod, în timp ce doar o singură școală cu învățământ secundar și 63 de școli primare unde ucraineana este predată ca materie, în general opțională, funcționează în România. În plus, nu existau facultăți separate cu predare în limba ucraineană.
România a contestat veridicitatea cifrelor privind învățământul în limba română.Chiar dacă, prin tratatul bilateral, a fost formată o comisie mixtă inter-guvernamentală pe tema situației minorităților, cele șapte întruniri nu au adus vreo soluție acceptabilă și, implicit, o îmbunătățire a relațiilor dintre cele două țări.Pentru disputa asupra delimitării platoului continental al Insulei Șerpilor, România, având acordul Ucrainei prin anexa la tratatul din 1997, a apelat la Curtea Internațională de Justiției de la Haga, după cele 34 runde de negocieri bilaterale, între 1998 și 2004.
În interpretarea Bucureștiului, decizia CIJ din 2009 a dat câștig de cauză României, însă disputele au continuat, de data acestea pe tema transportului pe Dunăre. Suspiciunile României au existat încă la de la începutul anilor ´90, odată cu scandalul navei sovietice Rostock, care a eșuat pe canalul Sulina, blocând circulația comercială pe canal. România a suspectat că e vorba despre o manevră deliberată a sovieticilor pentru a justifica proiectul de construcție a unei rute alternative.
Ceea ce s-a și întâmplat ulterior, când Ucraina a demarat construcția Canalului Bâstroe, în 2004, canal de legătura între Dunăre şi Marea Neagră, care mai funcționase în anii 1950, și care concura canalul Sulina. România a cerut Ucrainei să oprească proiectul, având în vedere că noua legătură de 10 kilometri pe Dunăre încalcă o serie de convenţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului. În 2006, Comisia Economică a ONU a dat dreptate României, arătând că acest canal poate afecta unele specii de faună din Delta Dunării.
Autorităţile de la Kiev susţineau însă că pretenţiile de mediu ale României sunt motivate economic - Bucureștiul ar pierde bani dacă apare un competitor pentru canalul Sulina. În pofida numeroaselor proteste emise de Bucuresti, Kievul a inaugurat în 2007 canalul Bâstroe. Ucraina a interpretat opoziția României ca fiind, de fapt, o tentativă de monopol asupra transportului comercial pe Dunăre și, implicit, de a stopa dezvoltarea economică a Ucrainei.
Kievul a acuzat România că se folosește de organizații și strategii internaționale – Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării și Black Sea Synergy – pentru a-și întări poziția în regiune.Relațiile bilaterale au fost centrate, după tratatul din 1997 și primele ședințe ale comisiei mixte, asupra chestiunii drepturilor minorităților însă alegerea ca președinte a lui Traian Băsescu avea să producă o schimbare atât în abordare, cât și în retorica părții române.
Autodeclarat „președinte jucător”, Băsescu a anunțat, chiar la începutul primului mandat, că obiectivul său, pe lângă aderarea României la UE, este crearea unei axe București – Londra – Washington și a mizat pe parteneriatul strategic cu Statele Unite. Conform unuia dintre consilierii prezidențiali ai lui Băsescu, România a intrat într-o competiție acerbă cu Polonia pentru amplasarea primelor elemente ale scutului anti-rachetă, pe care-l considera drept cea mai serioasă garanție de securitate pentru România.
Pentru această perioadă în relațiile bilaterale dintre România și Ucraina, am intervievat doi dintre foștii consilieri prezidențiali ai lui Traian Băsescu. Deși nu au dorit să fie citați, interviurile ne-au fost utile pentru a înțelege care erau percepțiile despre relația cu Ucraina în mandatele lui Traian Băsescu, în contextul mai larg al obiectivelor de politică externă.Conflictul politic intern cu primul său prim-ministru, Călin Popescu-Tăriceanu, s-a transferat și asupra politicii externe.
Băsescu insista asupra parteneriatului strategic cu Statele Unite, în timp ce Tăriceanu ar fi preferat consolidarea relațiilor cu puterile europene:
„Băsescu a forțat o apropiere mai puternică de Statele Unite, sub forma parteneriatului strategic. Partea proastă e că România s-a arătat un membru sârguincios și în NATO și în Uniunea Europeană, dar nu mai făcut nimic în plus.
Nici Băsescu nu a reușit să facă mai mult. Odată ce aceste obiective au fost atinse, în 2004 și 2007, România trebuia să capete o altă condiție, să iasă din statutul de candidat și să înțeleagă că trebuie să aibă inițiative. […] La nivelul Ministerului de Externe încet, încet s-a instalat o anumită amorțeală intelectuală, a rămas să funcționeze, în trena președintelui și asta s-a întâmplat mai ales pe vremea lui Băsescu, care era mult mai activ decât actualul președinte și a luat niște inițiative pe cont propriu.
Dar nici acestea nu au avut un follow up”.Pentru Traian Băsescu, problema drepturilor minorităților a fost centrală în relația cu Ucraina, cel puțin la nivel de retorica publică. Dar și problemele economice – Canalul Bâstroe, Insula Șerpilor și Combinatul de la Krivoi Rog– au fost, constant, prilej de conflict cu Kievul.Combinatul de la Krivoi Rog, un proiect sovietic la care România a contribuit, alături de alte țări socialiste, a fost abandonat treptat, după destrămarea Uniunii Sovietice, lucrările fiind închise definitive de către Kiev, în 1998.
România și-a calculat investiția la 1 miliard de euro, plus un milion de euro anual pentru pază. Litigiul a fost pe agenda întâlnirii de la București, din 31 octombrie 2007, dintre Traian Băsescu și Viktor Iușcenko, și a fost abordat și la întâlnirea președintelui ucrainean cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu. Atât Tăriceanu, cât și Băsescu au anunțat că România vrea să își recupereze investiția și au cerut Ucrainei să găsească soluții echitabile de despăgubire.
Disputele cu privire la valoarea despăgubirilor au continuat până la începutul invaziei Rusiei în Ucraina.Spre deosebire de predecesorii săi, Ion Iliescu și Emil Constantinescu, Traian Băsescu a vizitat Ucraina de șase ori: 23 ianuarie 2005, Kiev – participare la ceremonia de învestire în funcţie a omologului ucrainean; 2 decembrie 2005, Kiev – participare la Forumul Comunităţii pentru o Opţiune Democratică; 2-3 februarie 2006 – Kiev şi Cernăuţi, vizită oficială, ocazie cu care a fost semnat Protocolul privind constituirea Comisiei Mixte Prezidenţiale Româno - Ucrainene; 15 ianuarie 2007 – inaugurarea podului istoric peste Tisa şi a punctului de trecere al frontierei Sighetu Marmaţiei; vizită privată la Solotvino (Slatina); 20 august 2008, vizită de lucru.
Actualul președinte, Klaus Iohannis la 17 martie 2015, Kiev – vizită oficială. Emil Constantinescu a avut două vizite oficiale (27-28 mai 1999 – Kiev şi Cernăuţi; 17-19 septembrie 2002 – Kiev şi regiunea Odesa), iar Ion Iliescu – una singură (17 iunie 2003 – Cernăuţi, pentru semnarea Tratatului privind regimul frontierei de stat). De asemenea, în mandatele lui Traian Băsescu, președinții Ucrainei au venit în vizite oficiale în România tot de șase ori (21 aprilie 2005 – Bucureşti, vizită oficială; 5 iunie 2006 – participare la Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat; 15 ianuarie 2007 – inaugurarea podului istoric peste Tisa şi a punctului de trecere al frontierei Sighetu Marmaţiei – Solotvino, vizită de lucru la Sighetu Marmaţiei; 30-31 octombrie 2007 – vizită oficială - prima sesiune a Comisiei Mixte Prezidenţiale Româno - Ucrainene; 3-4 aprilie 2008 – participare la Summit-ul NATO de la Bucureşti; iar Petro Poroșenko la 21 aprilie 2016, București, unde l-a întâlnit pe Klaus Iohanis – vizită oficială).
În primul an de mandat, Băsescu s-a arătat, inițial, entuziasmat de Revoluția Portocalie din Ucraina și de victoria lui Victor Iușcenko în alegerile prezidențiale, conform unei cablograme a Ambasadei SUA la București, publicată de Wikileaks. Miza nu era însă o îmbunătățire a relației cu Ucraina, ci Republica Moldova:
„Băsescu și echipa lui sunt clar entuziasmati de "Revolutia Portocalie" din Ucraina și ar vrea să folosească momentul pentru a impulsiona îndelung înghețatul conflict dintre Moldova și Transnistria.
Cu puternicul sprijin al ministrului de Externe Ungureanu și al altor consilieri din același minister, Băsescu a pledat public pentru creșterea rolului României în procesele de stabilizare a zonei și pentru îmbunătățirea relațiilor reținute până atunci cu Moldova”.În prima vizită a lui Iușcenko, la Cotroceni, în aprilie 2005, s-a decis formarea unei comisii prezidențiale comune care să găsească soluții pentru diferendele dintre cele două țări.
Comisia avea în componență trei subcomitete: pentru reglementarea conflictului transnistrean, pentru rezolvarea problemelor minorității române din Ucraina și a celei ucrainene din Romania, și pentru soluționarea problemelor legate de canalul Bâstroe. Sabotarea acestei comisii de către birocrații din zona de politică externă și securitate, neîncrederea și lipsa de interes pentru rezolvarea disputelor au condus la stagnarea negocierilor.
Un an mai târziu, Traian Băsescu și Viktor Iușcenko au dat din nou semnale că vor să găsească soluții pentru diferendele dintre celor două țări. Conform presei ucrainene, la o întâlnire bilaterală pe marginea Forumului Mării Negre, la București, în iunie 2006, la București, România părea dispusă să accepte continuarea lucrărilor la Canalul Bâstroe, informație care nu a fost negată atunci de către Administrația Prezidențială.
