La exact zece ani distanță de la spectacolul unanim apreciat, montat la Teatrul Act de regizorul Horia Suru, Cock, una dintre cele mai bune piese ale dramaturgului american Mike Bartlett, revine pe o scenă bucureșteană. Aceea a Teatrului Stela Popescu. Care, pentru moment și în cazul spectacolului despre care mă pregătesc să dau seama, e aceea de la Teatrul Metropolis.
Stela Popescu e un Teatru până mai deunăzi controversat, marcat de prezumția de impuritate. Un Teatru căruia i s-a pus foarte adesea sub semnul întrebării rostul. Lucru făcut îndeosebi de criticițe care, în căutarea popularității ieftine, plâng de mama focului pe tema crudului destin al tinerelor generații de actori. Ce nu prea au unde să joace. Iar dacă totuși au, și asta se întâmplă relativ frecvent îndeosebi în puținele nou înființate instituții de spectacole, se află oricum în mare primejdie, De ce? Fiindcă nu au șansa unor manageri eficienți. Care așa, din întâmplare, nu ar putea fi decât persoanele bocitoarelor profesioniste. Pesemne, criminal ignorate de autoritate, deși locul lor ar fi în fotoliile directoriale.
Iată însă că de mai bine de un an și jumătate soarta Teatrului Stela Popescu s-a schimbat mult în bine, directorul general al instituției, actorul Cristian Șofron, identificând soluții în vederea diversificării ofertei repertoriale, a recrutării unor actori tineri și a atragerii unor colaboratori de marcă. La Teatrul Stela Popescu a montat Equus regizorul Victor Ioan Frunză, interpretul rolului principal, Tudor Cucu- Dumitrescu, fiind recompensat cu o nominalizare la Gala premiilor UNITER. Numai că- ce să vezi?- spectacolul a fost ignorat de curatorii Festivalului Național de Teatru, ediția 2022.Unde mai pui că hiper-vocalele cronicărese s-au făcut și ele că nu observă producția. Adică nu au mers să o vadă, aplicând voios, inconștient și iresponsabil principiul dacă nu o văd și nu scriu eu despre ea, atunci nu există. Nici ea, nici instituția producătoare.
Cu, totuși, slavă Domnului! viața teatrală românească nu prea ține cont de astfel de mofturi, Teatrul Stela Popescu propune acum o nouă premieră ce trebuie obligatoriu a fi băgată în seamă. Cea cu piesa lui Mike Bartlett, Cock. Dacă în 2013, spectacolul de la ACT a fost prezentat la public cu titlul Cockosi, la Teatrul Stela Popescu pe afiș figurează numele piesei în limba engleză. Cock are în engleză tot felul de conotații, unele nițelus mai deocheate, care însă nu se regăsesc în textul piesei. Cu două -trei excepții fără importanță, oricum din acea categorie a cuvintelor desemantizate.
Cock este povestea avatarurilor unui cuplu. Care nu e ca cele obișnuite și unanim acceptate. John și M aproape că înseamnă o familie. Nici pe departe una tradițională. Familie în care intervin turbulențe, certuri, despărțiri. Poate mai abitir trăite decât stau lucrurile în cazul cuplurilor standard. Tema în sine nu e chiar foarte nouă. Reamintesc că feluritele ipostaze și frământări ale “cuplului modificat” se pot regăsi în literatură încă din Antichitate care, în ceea ce privește tema, dă semne a fi fost parcă mai open mind chiar decât atât de lipsita noastră de inhibiții contemporaneitate. Care și în anii ’60 și chiar și azi nutrește inhibiții la auzul unor cuvinte și realități precum gay, bi, stright sau lesby. Cu toate acestea, literatura dramatică, teatrul par să fi fost ceva mai reticenți în abordarea problemei. Poate în numele acelor celebre, dar-culmea!- nu îndeajuns de deslușite teoretic bienséances atât de prețuite de clasicism, poate fiindcă, spre deosebire de celelalte genuri literare al căror destin dorit este lectura, adică ceva ce se face în intimitate, aspirația dramaturgiei e reprezentarea care vizează receptorul colectiv.
Nu intenționez defel să întocmesc aici nici măcar o bibliografie minimală a etapelor și modurilor în care teatrul și-a depășit reticențele în abordarea acestui delicat subiect. Mă voi mulțumi doar să spun că istoria nu începe nici cu Îngeri în America, nici cu Bent, nici cu Adam Geist, nici măcar cu Colivia nebunelor. Poate nici măcar cu Becket, unul dintre cele mai frumoase, mai inspirate texte ale lui Jean Anouilh, pe nedrept uitat de regizorii români. Un text ale cărui origini se află undeva în Evul Mediu și în Viețile sfinților. Loc de unde povestea a fost recuperată nu numai de scriitorul francez, ci și de poetul Tennyson sau de dramaturgul T. S. Eliott.
Cock, o foarte bună piesă scrisă de Mike Bartlett, prezentată în premieră absolută în 2010 la Royal Court, loc de unde a ajuns mai apoi și pe Broadway, câștigătoare a prestigiosului premiu “Laurence Olivier”, nu este nicidecum una militantă. Nu e un manifest în favoarea comunității gay. Nu vrea să ne deschidă ochii și să ne înduioșeze sufletele aducând în prim plan misterele, sensibilitățile sau tectonica mai mult decât complicată a sentimentelor ce-i leagă pe doi oameni de același sex. La urma urmei, nici măcar problema triunghiului conjugal și a testelor de rezistență presupuse de acesta nu reprezintă punctul de maxim interes al Cock (oșilor). Ceea ce contează cu adevărat în scrierea lui Mike Bartlett e problema jocurilor de putere dintr-un cuplu. A strategiilor, presiunilor, înșelăciunilor, ajutoarelor la care recurge partenerul ce riscă să fie părăsit atunci când cel cu care conviețuiește de un număr de ani traversează o perioadă de nesiguranță, la capătul căreia s-ar putea întâmpla orice.
Printr-o asemenea perioadă trece John, singurul personaj cu nume complet din piesă. Vreme de șapte ani, John a trăit împreună cu un bărbat, desemnat în text doar prin inițiala M. A fost dominat de acesta, uneori chiar șantajat sentimental. Întotdeauna a cedat, a făcut compromisuri, mereu s-a supus. Iar această supunere are rădăcini în prima tinerețe. Atunci când John a devenit erou recunoscându-și în fața colegilor orientarea sexuală. Nici John, nici M nu sunt oameni cu adevărat puternici. Sunt sensibili la extrem și vulnerabili cât încape. Însă în grade diferite. M. a fost cel ce a câștigat mai toate bătăliile. A jucat cartea durității, a siguranței pe sine. Are acum de dus o bătălie hotărâtoare. Și aceasta fiindcă John traversează o severă criză identitară. A cunoscut întâmplător o fată, pe W., ba chiar a făcut sex cu ea. Se vede pus în fața clarificărilor și a alegerilor. Devine obiect de dispută între M și W. Amândoi vor să îl câștige, ambii văd în el un posibil trofeu. W. contează doar pe mijloacele proprii, M. recurge la ajutorul propriului tată, desemnat prin inițiala F. Adică Father. O plănuită cină în trei se transformă într-una în patru. Multă vreme câștigătorul e nesigur căci lui John îi e teribil de greu să ia o decizie. Pentru câteva momente, câștigătoarea, învingătoarea la puncte în meciul de box al slăbiciunilor răscolite pare să fie fata (cea cu W, de la Women) și puternica ei senzualitate ca și personalitatea-i așijderea. Rezultatul meciului e întors de intervenția lui F. El e cel ce schimbă decizia lui John.El și o biată prăjitură. O face viclean, experimentat, fetei nemairămânându-i decât să părăsească înfrântă sufrageria devenită arenă. Așa să fie oare? Acesta să fie finalul? Victoriosul să fie cu adevărat M? Sau detaliul că, pentru prima dată în cei șapte ani de coexistență, John îi cere lui M ceva la modul categoric, chiar dacă printre lacrimi, chiar dacă ceva aparent neînsemnat- să îl lase singur, singur și atât- reprezintă prima decizie autentică din viața personajului? Prima lui victorie? Cine știe! S-ar putea ca lucrurile să nu stea chiar ca în celebra melodie a formației ABBA și câștigătorul să nu ia totul.
Regizorul Tony Adam Horațiu a dat propria lui versiune românească a textului. L-a montat în cadre clare, sobre, mizând preponderent pe evidențierea răsturnărilor de situație, a tensiunilor psihologice și a luptei dintre personaje. Evidențiindu-le acestora gradele felurite de vulnerabilitate. Vulnerabil e și vulcanicul M, excelent jucat de Tudor Cucu-Dumitrescu care adoptă poziția de superioritate. A făcut-o vreme de șapte ani cât a durat relația lui cu John. Și-a impus în felurite moduri autoritatea. A decis de fiecare dată totul, i-a întărit lui John complexul de inferioritate. L-a făcut, în schimb, să creadă că i-ar fi dispărut motivele de incertitudine și nesiguranță. Când s-a dovedit că nu a câștigat definitiv partida, când i-a apărut rivalul în persoana unei femei ceva s-a prăbușit. Lu John i-a căzut masca. Simte că nu poate câștiga de unul singur partida, înțelege asta și cheamă întăriri. În persoana tatălui său, jucat de Cătălin Frăsinescu. La rândul lui, un discoureur, un om al vorbelor. Un Tartuffe de mic calibru. Care pozează în open mind, însă care și recunoaște că a admis orientarea sexuală a lui M cu gândul că în John acesta și-ar fi găsit garanția de siguranță. M. își face cruci, rostește rugăciuni de mulțumire pentru masă, însă, precum mai sus-amintitul Tartuffe, scapă priviri în decolteul lui W. Fată, mă rog, femeie inteligentă, experimentată, frumoasă, cu farmec, stăpânind și ea la perfecție arta persuasiunii. Tehnica argumentației. W e rafinat, deloc strident jucată de Ioana Niculae. În Cock de la Teatrul Stela Popescu am avut bucuria de a descoperi un remarcabil tânăr actor în persoana lui Cristi Neacșu. Lui i s-a încredințat dificilul rol al indecisului John, Al celui care devine și sac de box, și obiect de negociere și de dispută. John e o aglomerare de chestii, de contradicții nu doar fiindcă așa îl caracterizează M, nu numai fiindcă așa îl definește textul. Ci pentru că așa îl joacă într-o elaborare milimetrică actorul Cristi Neacșu.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
