În urmă cu vreo doi-trei ani, binecunoscuta, apreciata actriță Maia Morgenstern debuta editorial cu o carte ce se cheamă Nu sunt eu. Carte devenită între timp scenariu pentru un spectacol de teatru regizat la Teatrul Evreiesc de Stat de Victor Ioan Frunză. Cartea era definită de autoarea ei și cu umor, și inteligent, și cu dificil de negat intenții de marketing un document clasificat.
De ce așa? Printre altele, pesemne, și fiindcă, ne place sau nu, cartea reprezintă un produs ce trebuie să se vândă. Și, așa după cum susțineau încă reprezentanții deja de mult timp învechitei noi critici și ai teoriei textului, un text devine text numai în clipa în care se confruntă cu o altă conștiința. Or, asta, susținea încă Georges Poulet în cuvintele de început ale celebrei sale cărți Conștiința critică, se întâmplă eminamente grație lecturii.
Documentul acela clasificat se dovedea însă nu chiar foarte ușor de clasificat din punct de vedere generic. Observam aceasta în recenzia pe care i-am consacrat-o. Scriam în comentariul apărut tot pe contributors.ro că “Nu sunt eu nu este o autobiografie “pe bune” O autobiografie comme il faut. Este mai degrabă un jurnal. Însă nu un jurnal al cotidianului. Nu o consemnare la cald, făcută seara, la sfârșitul zilei, a ceea ce s-a petrecut în ultimele 24 de ore. Nu sunt eu este un jurnal, un jurnal ținut începând cu data de 12 aprilie 2014 care se întinde până pe 25 februarie 2020. Și care, probabil, continuă și astăzi. Jurnalul acesta, defel supus contingentului, consemnează jocul capricios al memoriei. El este rodul unui joc care o determină pe Maia Morgenstern să își amintească, fără un plan anume, adică nu sistematic, nu riguros cronologic, ce s-a întâmplat în copilărie, în adolescență, în vremea studenției, în primii ani de meserie petrecuți la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, marile succese bucureștene și internaționale reamintite fără emfază, fără aroganța Arkadinei (pe care actrița a jucat-o în spectacolul de la Sibiu al lui Andrei Șerban) până „în ziua în care am îmbătrânit”. Și mai departe. Sau vreau să sper că și mai departe”.
Speranța sau, mă rog, profeția mi s-a împlinit și, iată, Maia Morgenstern a publicat în anul 2022, tot la editura bucureșteană Litera, un volum ce se cheamă Eu sunt Maia. Titlul acesta aparent categoric, situat la fel de aparent la antipozi cu cel al volumului anterior, definește natura cărții. Eu sunt Maia înseamnă un jurnal ținut cu admirabilă consecvență. Ceea ce nu a fost tocmai ușor având în vedere multiplele îndeletniciri ale reputatei actrițe.
Sigur, asemenea altor cărți de acest gen, jurnalul Maiei Morgnestern se supune și trebuie privit prin perspectiva virtuților și servituților presupuse de binecunoscutul pact autobiografic despre care a scris Philippe Lejeune. Chiar dacă în Eu sunt Maia nu este detectabilă nici cea mai mică intenție a autoarei de a-și literaturiza viața. De a o plasa sub nu știu ce perspectivă romantică. Romantismul nefiind, de altfel, nicidecum un atribut al timpurilor consemnate în carte.
Prima însemnare, una extrem de scurtă, o urare de La mulți ani!, adresată unui coleg de scenă de cursă lungă, este datată 29 februarie 2020, ultima, 31 martie 2022. Doi ani și ceva plasați sub spectrul pandemiei. Pe care Maia Morgenstern nu a perceput-o nicidecum ca pe o fatalitate. În fața căreia ar trebui să stăm cu mâinile încrucișate. Firește, actrița a respectat norme și reguli specifice acestei perioade, fapt ce nu a scutit-o de confruntarea cu boala. Și-a dorit însă nespus să joace, să revină pe scenă, să își câștige cinstit pâinea. Să își merite salariul. Și a făcut-o ori de câte ori a avut ocazia. A simțit că publicul nu a uitat că există pe lumea asta teatrul, a simțit și că spectatorii vor să o revadă. Le-a fost pentru asta și teatrului, și spectatorilor recunoscătoare. S-a dus consecventă la Teatrul Evreiesc de Stat a cărei directoare este și, așa cum lesne se poate observa la lectura cărții, a făcut-o meditând foarte adesea la statutul de loc de memorie al instituției.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
