Pe 2-3 februarie, la Baku are loc a noua întâlnire ministerială privind Coridorul Sudic de gaze, în care reprezentanții UE discută aprofundarea cooperării pe energie cu Azerbaidjanul. Tot zilele acestea, în cazul României, se parafează un nou contract de gaze între Socar și Romgaz pentru următorul an. Planurile europene sunt de creștere semnificativă a cantităților de gaz azer care pot fi aduse în Europa în următorii ani, odată cu decuplarea accelerată a UE de Gazprom, iar în iulie 2022 UE și Azerbaidjan au încheiat un parteneriat strategic în domeniul energiei. Până în 2027, planurile ar fi ca UE să poată cumpăra cca 20 miliarde de metri cubi de gaz azer, față de cca 8 în 2021 și 12 în 2022, chestiune care implică și dezvoltarea infrastructurii aferente.
Toate mesajele de prin presă pe acest subiect sunt optimiste: Azerbaidjanul nu doar că ne va ajuta să scăpăm de gazul rusesc în regiunea noastră, ci chiar vom extinde cooperarea energetică și în alte domenii. De pildă, în decembrie anul trecut s-a semnat la București și un acord între Azerbaijan, Georgia, România și Ungaria pentru construcția unui cablu submarin pe sub Marea Neagră prin care să cumpărăm energie electrică regenerabilă. Și în România, și în UE, Azerbaidjanul e văzut ca o soluție la criza de securitate energetică pe care o traversăm în acești câțiva ani care urmează. Posibilele îngrijorări - înlocuim dependența de un regim autoritar cu o dependență de un alt regim autoritar - sunt neglijate. Până la urmă, în anii următori în UE vom importa doar 15-20 de miliarde de metri cubi din Azerbaidjan, o zecime față de ce importam din Rusia, în cel mai rău caz situația va fi gestionabilă, nu?
Chiar dacă importul de gaz azer este o soluție bună pentru diversificare în condițiile actualei crize energetice, trebuie ținut cont de următoarele chestiuni:
- un regim autoritar care face bani din companii de stat din petrol și gaze poate folosi banii încasați din vânzări pentru finanțarea represiunii interne și pentru agresiune externă. Asta s-a întâmplat cu Rusia, asta se întâmplă în Azerbaidjan. Regimul Aliyev și-a intensificat în ultimii ani reprimarea oricărei forme de dizidență internă, a crescut numărul prizonierilor politici, iar Azerbaidjanul devine din ce în ce mai agresiv în războiul cu Armenia. Dacă am învățat ceva pe parcursul lui 2022, este că e inacceptabil ca banii consumatorului european de gaz natural să fie folosiți pentru întărirea unui regim autoritar, iar acest lucru va fi decontat usturător tot de noi mai târziu.
- tranzitul gazului natural din Azerbaidjan se face prin Turcia. În ultimele luni, Turcia și-a declarat intențiile de a deveni un hub regional de gaz, dar ideea este controversată: Turcia lui Erdogan și-a crescut semnificativ dependența de gazul rusesc în ultimii ani, iar Putin încearcă să găsească un debușeu pentru gazul care nu-și mai găsește cumpărători în Europa. Există o îngrijorare legitimă că Rusia ar putea folosi hub-ul turcesc pentru a continua exporturile către UE într-o formă mai puțin vizibilă, prin dublarea capacității Turk Stream către Turcia. UE trebuie să se asigure că Turcia nu devine o portiță de export ascuns de gaze rusești către unele țări din sud-estul Europei și, în același timp, că nu există efecte nedorite ale întăririi dependenței de Coridorul Sudic asupra sprijinului pe care Turcia deja îl asigură Azerbaidjanului în războiul cu Armenia.
- dependența UE de o sursă de import de gaze nu trebuie gândită agregat la nivelul întregii Uniuni, ci sub forma dependenței fiecărui stat membru în parte. E un lucru la fel de valabil și pentru Gazprom, și pentru gazul azer. Gazprom și-a folosit de-a lungul ultimilor 10 ani pârghia dependenței în unele țări (Germania, Bulgaria, Ungaria etc.) pentru a obține concesii la Bruxelles prin poziția guvernelor acelor țări - și prin faptul că deciziile europene importante se iau prin unanimitate. Faptul că UE va importa doar 10-15% din Azerbaidjan față de cât importa din Rusia nu trebuie să ne facă să ne culcăm pe o ureche, dacă România sau Bulgaria ar înlocui integral o sursă cu alta. E important să ne diversificăm cât mai mult sursele în regiune, pentru a și avea altă putere de negociere în contractele pentru gazul azer.
Soluția pentru aceste probleme este destul de simplă, dar ea trebuie gândită încă de pe acum și apoi aplicată în mod consecvent.
- Condiționarea achizițiilor de gaz azer de respectarea drepturilor omului în Azerbaidjan și de transparența utilizării banilor plătiți de europeni. Avem nevoie de gazul azer, dar și Azerbaidjan are nevoie de piața europeană, deci aceste condiții chiar pot fi puse; iar diverse instituții UE monitorizează deja cu îngrijorare ultima escaladare a conflictului între Azerbaidjan și Armenia cu blocarea coridorului Lachin de către Azerbaidjan sau au poziții critice privind încălcările drepturilor omului. E nevoie de o abordare consecventă, articulată și prudentă. UE poate pune presiuni diplomatice pentru rezolvarea acestor probleme și poate condiționa chiar achizițiile de gaz, de exemplu, de reintrarea Azerbaidjanului în Extractive Industries Transparency Initiative (EITI). EITI este o inițiativă globală de transparentizare a banilor care circulă între guverne și companiile din sectoare extractive (petrol, gaz, și altele), a modului în care sunt folosiți de guvern banii respectivi în buget (preferabil, pentru servicii publice, nu înarmare și represiune) sub monitorizarea societății civile, iar Azerbaidjan era în urmă cu 10 ani una dintre cele mai avansate țări din regiune în aplicarea standardelor EITI. Regimul Aliyev a ieșit din EITI în 2017, tocmai din dorința de a ține la secret contractele și banii din sector și pentru a elimina protecția în fața represiunii pe care apartenența la inițiativa internațională EITI o asigura într-o oarecare măsură activiștilor civici din domeniu, adică o bună parte din societatea civilă în general, dată fiind importanța petrolului și gazului pentru economia azeră. Nu există niciun motiv legitim pentru care achiziția de gaz azer să nu poată fi condiționată de reintrarea Azerbaidjanului în EITI. Pârghia de negociere e cu atât mai puternică, cu cât e nevoie de finanțarea extinderii capacității de transport pentru gazul azer, care vine și din bani europeni (de ex. BERD).
- Țările europene din UE care vor avea acces la acest gaz (în special din sudul și estul Europei, România, Bulgaria, Slovacia, Ungaria, dar și Serbia care face parte din piața unică de energie europeană) trebuie să își diversifice cât mai mult sursele de energie, dincolo de gazul azer. Într-adevăr, se fac eforturi pentru extinderea capacității de gaz lichefiat în Grecia sau Croația și creșterea interconectărilor în regiune. Dar cel puțin în România, are aerul că ”ne-am culcat pe-o ureche” - ne bazăm pe producția internă, câtă e, pe faptul că a scăzut cererea iarna asta, și pe importurile din Azerbaidjan. În același timp, batem pasul pe loc cu producția internă (cea on-shore e în scădere, zăcământul BSOG din Marea Neagră abia acoperă o parte din import, proiectul Neptun Deep e în aceeași fază în care era și acum 4 ani, la fel și proiectul Caragele al lui Romgaz); iar planurile de extindere a consumului de gaze prin rețele noi și înlocuirea cărbunelui cu gazul sunt deocamdată neschimbate. România trebuie să devină la rândul ei un jucător serios pe piața regională de gaz și un furnizor de securitate energetică pentru țările din jur - Moldova, Ungaria, Bulgaria; am deveni un concurent regional pentru gazul azer, mai curând decât dependenți de el.
- Transformarea eventuală a Turciei într-un hub regional de gaze depinde, în cele din urmă, de poziția Europei în chestiune, care ar fi principalul partener. Un hub de gaze nu înseamnă doar infrastructură fizică (Turcia fiind poziționată la intersecția tuturor rutelor pe care ar putea ajunge în Europa gaze din zona Caspică, Iran sau Rusia), ci și un întreg set de reguli, mecanisme și instituții care să asigure încheierea contractelor și încrederea partenerilor. Pentru cumpărătorii europeni, UE poate și trebuie să impună condiții de transparență pentru gazele importate, pentru a evita ca gazul rusesc să intre în Europa pe ușa din dos, dar și pentru a asigura o concurență reală cu ceilalți jucători din piața europeană, gaz produs intern sau alte importuri.Citeste intregul artiol si comenteaza pe contributors.ro
