Lipsită de semnul întrebării (mai exact, meritând pierdut semnul), asta nu-i nici afirmație furișată, nici promisiunea unei evaluări programatice sau demonstrații tendențioase, nici vreun răspuns, pledoarie sau scuză de anvergură. Oricum, ca întrebare (defectivă) n-ar fi nici măcar una așazis retorică. Ar fi una serioasă, totuși de pus în gând tăcut, de iscat ori finalizat în 0 conversații. Cum se și-ntâmplă, în cel mai curent și generalizat mod social cu putință. Căci de-ar fi serioasă întrebarea ar fi una dramatică, nemeritând aventurarea înspre o analiză tacticoasă ori în formularea vreunui răspuns hotărât, în caz contrar operațiunea însemnând afundare în tot mai mult tragism. Un tragic deloc eroic, unul fără soluție foarte demnă și onorabilă, unul sfârșind, cinstit, doar în lacrimă, durere, tăcere, mormânt propriuzis. Iar mai corect și folositor: în resemnare.

Marin Marian-BălașaFoto: Arhiva personala

Totuși, totuși... Hai să ne punem întrebarea, problema, măcar un picuț, doar în gând.

( ... )

Paranteza conține nespusul pe care de regulă îl refulăm, îl ascundem, peste care sărim, pe care ne prefacem că-l avem și știm, dar taman acum n-avem absolut niciun chef (nici altădată nu va veni) să-l verbalizăm, fie și-n șagă. De ce-aș așterne chiar eu un minispectacol față de care, precis, absolut fiecare va fi avut o cu totul altă părere? Ei bine, iată că las paranteza nu goală, ci deschisă absolut orișicui s-ar putea hotărî (dacă, vreodată) să-și verse în față, cinstit, povestea propriei deveniri înspre neființă. Din parte-mi, textul e deja finit. Ce mai urmează e doar un epilog sau codă, față de care, desigur, aproape fiecare va reacționa cu antipatie și superioritate, mai ales fără să se gândească deloc, doar resimțind și fiind sigur că stăpânește chestiunea mult mai bine. Așadar: iată-mi clausula!

Tot ce-avem, tot ce ne-ncearcă – fie bun, fie rău – tot nu ne-ajunge, tot mai vrem. Demonul poftei (românii îl generalizează sub teremenul dor și-s tare mândri că „n-are sațiu”!) ne freacă atât de tare printre orice emoții, afecte, pasiuni, încât devine patimă, încrâncenare oarbă, cancer. Și ce-i și mai îngrozitor e că din boala asta rea pe care-o numim eronat „aspirație” (snob o cităm drept hybris) mulți facem fudulie. O dramă cosmică și estetică, o pildă vrednică de venerație și onoare, un Sens al Vieții. Totuși, e rar să reușești „a merge până la capăt” într-ale binelui. În cele rele sau demne de jale pare-a fi ceva mai ușor, iată de ce mult mai frecvent asta se și întâmplă.

Multe prostii s-au spus și scris despre bătrânețe. Multe frumuseți. Numai că cele din urmă aparțin mai mult hârtiei, când fircălite cu „har divin” de către scriitori „inspirați” (nu puțini de tabac și alcool), când perorate din costume cu papion așezate aristocratic pe după scrinul comod ori podiumul enciclopedic. Și mai ales aparținând vorbei citate de alții, poeziilor de citit/debitat de tinerei și maturi. Adică de lumea-n vervă, energică și sănătoasă, care absolut deloc nu știe ce-i senectutea, n-are cum pricepe ce se-ntâmplă de-adevăratelea când chiar ești bătrân, când chiar conviețuiești cu boli rele, cu terminalul în sine, când chiar îți contempli excluderea, extincția. Boala, degradarea, rejectul, moartea REALE! Nu cele jucate teatral, nu literare, nu imaginare, nu fantazate calofil, nu de butaforii stilistice, cum produc toți esteții sofiști, eseizând livresco-fictiv despre sinucidere, bătrânețe, moarte.

La 40-50 de ani, după o viață-ntreagă de egoism, individualism și pripă în construirea și consacrarea propriului eu (cariere, familii, avere, etc.), toți încep să se intereseze de viața părinților. Numai că-i cam târziu. Și tot ce-i prea târziu e destul de futil. Abandonații părinți sunt, în cea mai mare măsură, cel puțin psihologic, sleiți și siluiți, cvasidecedați. Deja au făcut tot ce-au putut (inclusiv răul, scuzat de scop, travestindu-l drept bine). Și-au uzat sfaturile cicălindu-ne excesiv. Și-au pierdut orice prestanță (de autoritate nici nu mai vorbim). Mintea și discursul li s-au fleșcăit, distorsiunile memoriei și senilizarea făcându-i demni doar de milă, poveri uneori repulsive. Postmortem, nepoțeii cei răsfățați de bunici îi mai pomenesc o vreme pe-aceștia. Desigur, tot din punctul de vedere al unor copilași cu simpatia cumpărată prin bomboane, cadouri, bani lichizi. La 60-70 de ani, înstrăinați de copii, mulți bătrâni din orașe se-apucă de genealogie și istoriografie, descoperind (chiar și prin etimologii trase de păr sau coincidențe sociogeografice relative) că vor fi avut cineștie ce strămoși de peste două secole. Operație oricum inutilă din orice punct de vedere pragmatic, însă furnizând furaj nou pentru alte fantasme, povești și laude, de mai turnat puținilor inși de prin preajmă, cei demult sătui de vechile povestiri, răstălmăciri, născociri, autoflatări egofile. Ideea e că, în urma tuturor altor priorități justificabile existențial, lumea începe iar să alerge după niscai agoniseli, să mai scormonească în trecutul pe care-l considerau cândva cam gunoi, după ceva-orice de adăugat în cârca CV-ului, a faimei, a prestigiului, a importanței-de-sine, a fuduliei. Să nu mai vorbim despre intelectualii care încep să saliveze după intrări/primiri sau invitări „de elită”, altminteri scrâșnind de invidie când își văd cunoștințele, prieteni sau dușmani de generație primind recunoștințe, onoruri, mendalii sau felicitări publice, militare, civile, formale, interviu la TV, portret în reviste literare ori doar de dame. Cu cât ne-apropiem de nimic, dorim tot mai mult. Și să nu mai vrem s-auzim de adevăruri, de detalii dure, de analize corecte ori critici, ci doar de limbi. Majoritatea covârșitoare a muribunzilor încă lucizi își terorizează apropiații, vecinii, ba chiar și străinii de pe banca vecină a parcului, vorbind exclusiv despre sine, despre istoria personală sau impunătoarele lor păreri obtuze, nonstop justificându-se, explicându-se și mai ales lăudându-se singuri.Citeste continuarea pe Contributors.ro