„War with us will solve nothing.
– He says, ‘For Orcs, war solves everything’.”
Warcraft, Legendary Pictures, 2016
Nu știu alții cum sunt, dar mie în tinerețe îmi plăceau jocurile video. Mă rog, și acum îmi plac, dar nu mai am timp pentru ele... Iar unul dintre jocurile favorite era Warcraft. Așa că am așteptat cu nerăbdare lansarea filmului omonim. Trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut și filmul, deși nu este o capodoperă. Dar îmi amintea de vremurile când aveam timp să mă joc... Ei bine, filmul arată (în tușe destul de groase, dar când este vorba despre ființe nedelicate este de așteptat) cum și orcii sunt oameni. Un fel de Shreck... Iar oamenii pot fi mai răi decât orcii. În film (ca și în joc), orcii nu sunt ființe umane (ei provin dintr-un alt univers). Totuși, ei acționează după tiparul societății umane: sunt organizați social (în hoarde), au obiective pe termen lung (să cucerească teritoriul uman) și reguli după care se conduc (un fel de cod al onoarei vânătorești). În rest, orcii (cel puțin soldații) sunt mult mai puternici decât oamenii și sunt plasați într-o relație antagonică.
Mi-am amintit despre aceste lucruri în momentul în care am observat că se generaliza referirea ucrainenilor la soldații ruși ca fiind „orci”[1]. Este evidentă aici tendința universală de a-l asocia pe dușman cu o ființă plină de cruzime[2]. În definitiv, dușmanul trebuie distrus[3]. Este mai mult decât un eufemism[4]. De asemenea, pentru a „ușura” sarcina propriilor trupe, este util ca oamenii „noștri” să nu se gândească la cel aflat de partea cealaltă a frontului ca la un (alt) om, ci ca la o ființă non-umană care poate fi ucisă fără regret[5]. Este aici și o oarecare componentă morală care așază viața umană deasupra vieții altor ființe (neumane). Tocmai de aceea, „fraternizarea” trupelor aliate cu cele germane de-a lungul Frontului de Vest din zilele de Crăciun ale anului 1914 a reprezentat un afront adus ideii de război total. Și de aceea, recentele atacuri din preajma Revelionului 2022 din Ucraina (de ambele părți) arată ce înseamnă un război „serios”. (Am preferat să mă refer la Revelion pentru că nu există o zi unică de celebrare a Crăciunului în cele două tabere.)
Dar se întrezărește și o altă fațetă, asupra căreia aș vrea să mă aplec în continuare. Ca orice sistem normativ (inclusiv cel moral), dreptul este centrat pe ființele umane. Simplist vorbind, numai oamenii pot avea drepturi. Prin urmare, atunci când îl dezumanizezi pe dușman, îi refuzi capacitatea de a avea drepturi, adică de a fi protejat de către regulile juridice. Când ești angajat într-un conflict armat, această atitudine poate părea justificată. În definitiv, am ajuns la război pentru că nu am reușit să ne înțelegem în privința aplicării unui set de reguli. Și vom ieși din război atunci când vom negocia termenii păcii. Nu, nu săriți pe mine că nu am priceput nimic din acest conflict. Nu am făcut altceva decât să enunț câteva truisme: orice război pornește atunci când părțile nu pot găsi o cale negociată de atingere a obiectivelor (divergente); după orice război, situația ulterioară se finalizează cu un acord de pace care să stabilească modul de continuare a relațiilor dintre părțile implicate. Din acest punct de vedere, conflictele „înghețate” nu sunt de fapt războaie terminate, ci sunt încă în curs. Chiar și pe durata războiului există o serie de înțelegeri între beligeranți și alte părți (mai mult sau mai puțin) implicate. Așa cum rezumă o replică din Warcraft situația, „– You have all called on Stormwind in the past either for troops or arbitration. If we do not unite to fight this enemy, we will perish. Stormwind needs soldiers, arms, horses... – Ha! We have our own kingdoms to look after”.
Imaginați-vă o ipoteză de „război în miniatură”; un meci de box (sau orice alt sport de contact). Înaintea meciului, cei doi pugiliști sunt angrenați într-un ritual prin care își desconsideră adversarul ca fiind un sportiv (dacă nu cumva și o ființă) inferior. Echipele tehnice construiesc această rivalitate pentru ca lupta din ring să fie cât mai apropiată de o bătălie reală. Apoi, însă, lupta începe și... se aplică un set de reguli. Cei doi luptători au un mișcări permise și mișcări nepermise, lupta este segmentată în reprize, există un juriu care apreciază punctele corect câștigate de fiecare sportiv. În momentul în care aceste reguli sunt încălcate, există o sancțiune. De exemplu, atunci când Mike Tyson l-a mușcat de ureche pe Evander Holyfield în celebrul meci de box din 1997, Tyson a fost descalificat și a pierdut meciul.
La fel ar trebui să se întâmple și în război. Cel ce folosește mijloace care sunt considerate neoneste, ar trebui să fie penalizat. De către cine? De către arbitri. Cine sunt aceștia? Aici intervin dificultățile în practica internațională. Un răspuns simplu ar fi că este vorba despre marile puteri care ocupă locurile permanente în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Dar istoria a demonstrat că acești arbitri nu sunt atât de imparțiali pe cât ar trebui. Și totuși, comunitatea internațională poate să opereze în acest rol. Uneori este manipulată (a se vedea cazul armelor de distrugere în masă de care a fost acuzat Irakul înainte de războiul din 2003), alteori refuză să intervină (ocuparea Crimeii din 2014), dar, de regulă, după o analiză atentă (fie ea și post factum), comunitatea internațională are o reacție. Să nu uităm că în spații geografice aflate la antipozi, atât codul cavaleresc european, cât și Codul Bushido japonez implicau și ele anumite reguli. Astăzi ele se reflectă într-o serie de tratate internaționale cu privire la situația prizonierilor de război sau a victimelor civile.
Problema este dacă aceste coduri trebuie respectate față de ființe considerate non-umane. Atunci când cavalerul fără teamă și fără prihană se luptă cu balaurul mai respectă el codul? Se pare că da. Prâslea cel voinic, atunci când se luptă cu zmeul, alege „lupta dreaptă” și ambii respectă regulile acesteia. Dar alte forme de aristeia nu sunt la fel de clare. De exemplu, în Preda Buzescu de Dimitrie Bolintineanu, Preda și tătarul par să se lupte „drept” o vreme, până „când tătarul scoate o secure mică”, moment la care și Preda recurge la o armă albă și îl lovește „cu măciuca”. A fost o luptă dreaptă, sau vedem aici problema care astăzi poartă numele de „escaladare” a conflictului? Alteori, chiar dacă lupta este dreaptă, modul în care învingătorul tratează pe învins poate fi blamabil. Celebra scenă în care Ahile refuză să-i acorde lui Priam trupul mort al lui Hector arată cum nerespectarea regulilor este blamabilă chiar și în cazul unui mare erou războinic. În toate aceste situații, în care eroii se angajează în „luptă dreaptă”, ideea de corectitudine, adică de respectarea unor reguli este subînțeleasă. Chiar și atunci când adversarul este non-uman...
Se afirmă uneori că mulțimile de oameni capătă o viață a lor și că, scăpate de sub control, devin un monstru lipsit de orice moralitate. Într-un război unde forțele armate ajung să fie încleștate într-o luptă surdă mai degrabă împotriva adversarului decât pentru cucerirea unor teritorii, această constatare poate căpăta accente infernale. Așadar, paralela cu lupta voinicească între doi eroi nu este una potrivită pentru conflicte de acest tip, care implică formațiuni militare extinse. Poate din această cauză, în dreptul organizațiilor (indiferent dacă vorbim despre dreptul public sau despre cel privat) se discută mai degrabă despre puterea de reprezentare decât despre voința de a face ceva. Pentru că mulțimile (de indivizi) nu pot avea o voință proprie, ci ele urmează o voință a unor persoane care acționează ca reprezentanți. Iar puterea este mereu periculoasă pentru că are tendința de a corupe. Așa cum magul Medivh din Warcraft ajunge să facă lucruri abominabile pentru că pur și simplu poate. Iar când ucenicul Khadgar îl întreabă „– Guardian, what is the fel?”, răspunsul vine automat: „– A magic unlike any other. It feeds on life itself. It pollutes the user, twisting everything it touches. It promises great power but it exacts a terrible price”. Dorința de a fi luat în serios ca o mare putere pare să acționeze la fel (sic!)... Căci „the fel is born of death, must have a price. A price paid in lives taken”.
În acest peisaj cu oameni și orci, dreptul se află în impas. Și asta pentru că dreptul este un sistem de relații interumane. El nu acceptă relații între oameni și alte specii[6]. (Totuși, în universul Warcraft pare că erau acceptate mai multe specii: „More of our villages burned tonight. One of them is the village of my birth. I cannot imagine what horrors you have been through, Garona. But this does not need to happen. We have peace in these lands for many years now. Peace between races from all over the world. (…) There is a life here for you, Garona. With us. A life of freedom. If you want it.”) Orice nu este uman va fi considerat un obiect, cu care nu se poate intra în relație. Dacă încep să vorbesc cu mașina mea, înseamnă că am o problemă, așa cum a demonstrat-o magistral Stephen King in Christine. Din punctul de vedere al juristului, și faptul că îi vorbesc cățelului meu este la fel de problematic. Altfel spus, animalele sunt tot obiecte, ele nu pot pretinde că au drepturi proprii. Este adevărat că dreptul nu a fost (încă) pus în poziția de a califica o ființă non-umană care acționează autonom și poate comunica ceea ce gândește. Este posibil să o facă atunci când va trebui până la urmă să decidă ce loc ocupă inteligența artificială... Deocamdată, ea este tratată tot ca un lucru creat de oameni care trebuie să fie ținuți răspunzători pentru acțiunile (autonome? ale) inteligenței artificiale[7].
Și în acest punct intervine marea dilemă. Dacă raporturile juridice există numai între persoane (adică, oameni priviți ca subiecte de drept), atunci ce relații poți avea cu un orc? Cel mult, poți spune că răspunzi pentru ceea ce face orcul în cauză, în ipoteza în care se dovedește că se află sub controlul tău. Dar dacă orcul nu este al nimănui, atunci nu mai ai ce face. Dai vina pe fatalitate și accepți pierderea cauzată. Este ca atunci când te duci în mijlocul oceanului să înoți și ești atacat de rechin. Nu ai pe cine să dai în judecată pentru daunele cauzate de atac. Nu de alta, dar nu cred că ai o adresă fixă unde să-l citezi pe Poseidon în proces... Exact această problemă au întrevăzut-o și ucrainenii atunci când au cerut propriilor cetățeni să nu mai afirme că „orcii” au cauzat tot felul de pagube (umane și materiale), ci să identifice în mod corect pe autor ca fiind soldați ruși[8]. Această „umanizare” nu are nimic de a face cu vreo latură morale (sunt și ei oameni), ci cu posibilitatea de a-i face răspunzători pentru acțiunile săvârșite. Într-adevăr, raportul juridic are două laturi: pe de o parte permite definirea unor drepturi, pe de altă parte, el justifică instituirea unor responsabilități pentru subiectele implicate. Așadar, dorința de a dezumaniza inamicul trebuie să lase locul înțelegerii faptului că nu poți să negi că te afli într-o relație cu el. Așa cum îi explica Lothar lui Garona, „– You think you are fearsome. Orc children have pets more fearsome than you. –We're not trying to be fearsome, Garona. We are trying to protect our people, our families. If you help us. I give you my oath. You will have your freedom”.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
