Qatargate aduce în sfârșit dovezi clare despre aroganța unora dintre liderii europeni, punând la îndoială discursuri, valori și chiar toată delegația socialistă italiană. Ea solidifică conexiuni între ONG-uri și sindicate și arată că, în lipsa unor reguli de transparență mai clare sau a unor autorități europene care să le aplice, corupția poate (re)apărea oriunde.
Când lucrezi de aproape 15 ani într-un loc este greu să te mai surprindă ceva. Lucrurile încep să se repete, iar ocazionalele scandaluri, crize și probleme tind chiar și ele să prindă un iz familiar, în care extraordinarul este cotidian. În Parlamentul European (PE), centrul auto-declarat al democrației europene, aceste lucruri sunt mai adevărate decât oriunde altundeva.
Tocmai de acea Qatargate și scandalul banilor în pungă i-a șocat și cei care credeau că le-au văzut pe toate. Fundația democrației și integrității Uniunii Europene nu mai pare acum atât de stabilă. Dar este acest scandal chiar atât de problematic pe cât pare și care sunt implicațiile lui?
Nume europene
Ce s-a întâmplat de fapt? O investigație belgiană a dus la arestări și interogări ale unor lideri politici, sindicali și de ONG europeni, prinși cu sume mari de bani cash veniți, se pare din Qatar.
Capul de afiș al cazului este Eva Kaili, una dintre starurile familiei socialiste europene și o tânără speranță a PASOK, partid social-democrat din Grecia. Kaili este politician de carieră, prima oară în Parlamentul grec din 2007 și apoi eurodeputat (MEP) din 2014, cu studii în arhitectură, inginerie, drept și jurnalism care aproape că ne aduc aminte de multilateral-dezvoltații politicieni-academici de prin România.
Eva Kaili și-a petrecut ultimii ani crescând în popularitate în Bruxelles și restul Europei, fiind până curând unul dintre cei 14 vice-președinți ai PE. Tânără, frumoasă și articulată, era văzută ca un politician model, activă pe digitalizare, cryptomonede, inteligență artificială, drepturile omului, industrie și multe alte subiecte. Mai nou, vorbea despre progresele mărețe făcute de Qatar pe drepturile omului și părea pe drum drept spre cele mai înalte culmi posibile ale politicii europene, drum care dispărut subit o dată cu arestarea ei de către poliția belgiană.
Pe lângă câțiva asistenți parlamentari din grupul socialist (S&D) din PE, inclusiv Francesco Giorgi, partenerul lui Kaili, în dosar au fost implicate nume grele ale stângii europene. Unul este Marc Tarabella, eurodeputat belgian socialist cu vechime (ales prima oară în 2004), alături de Antonio Panzeri, fost deputat socialist italian (ales pentru prima oară tot în 2004).
Panzeri conducea din 2019 ONG-ul de stânga Fight Against Impunity, o organizație de activism pentru drepturile omului în țările din afara UE, în special din lumea arabă și Africa. Cu puternice rădăcini în mediul socialist italian, organizația colaborează cu multe nume grele din mediul european, de exemplu pentru rapoartele sale anuale, având în conducere activiști premiați din lumea întreagă ca Denis Mukwege, lideri politici sau din mediul academic, de care în mod normal nu am avea motiv să ne îndoim.
Alt nume mare este Luca Visentini, arhicunoscut în Bruxelles ca președintele Confederației Sindicatelor Europene (ETUC), promovat recent la confederația internațională (ITUC), ambele cele mai puternice entități sindicale din lume. Implicat în caz atât de anchetatori dar și declarațiile de sprijin pe care ETUC/ITUC le-au făcut recent pentru Qatar (în timp ce criticau pentru păcate mult mai mici statele europene).
Au mai fost numiți în scandal lideri ca Niccolo Figa-Talamanca, directorul unui alt ONG activ pe externul UE, No Peace Without Justice, organizație fondată de un fost eurodeputat italian și care împarte sediul cu Fight Against Impunity. Alături de el, diverse rude (tatăl lui Kaili, fiica și soția lui Panzeri) și, indirect, prin zvonuri, colaboratori sau alte asocieri, mulți alți eurodeputați, ca Maria Arena (Belgia) sau Andrea Cozzolino (Italia).
Qatargate
Socialiștii europeni au fost constant în Bruxelles campioni ai drepturilor omului în state terțe, deseori alături de liberali sau verzi. Numele implicate în Fight Against Impunity erau prezente în dezbateri aprinse pe rezoluții critice ale PE pe țări africane, arabe sau din Asia sau America Latină.
Poliția belgiană investiga cazul de mai multe luni, pe 9 decembrie prinzând-o cel puțin pe Kaili în flagrant delict cu o valiză de 600.000 euro în casă. De altfel, nici nu ar fi putut aresta un eurodeputat fără a-l surprinde cu mâna pe bani, date fiind regulile de imunitate parlamentară. Tot mai mulți bani au fost găsiți ulterior, iar mai multe birouri ale PE din Bruxelles și Strasbourg au fost sigilate.
Qatarul și mai nou Marocul, care s-au grăbit să afirmă că habar nu au despre așa ceva.
Cazul este în curs, în fiecare zi apar noi declarații, clamări la inocență sau mărturisiri. Poliția din alte state membre ca Italia și Grecia s-a activat iar cercurile de jurisdicție devin tot mai complicate, implicând atât autorități naționale dar și organizații europene, ca Ombudsmanul European și posibil Procurorul European sau Europol dar și internaționale, ca Interpol.
Ce știm sigur este că niște bani cash au ajuns la mai mulți oameni care au făcut în ultima vreme declarații de susținere pro-Qatar sau au lucrat pe dosare legate de Qatar, apărând situația drepturilor omului de acolo în timp ce, spre alte locuri de pe Glob, sunt extrem de critici (aici țin să subliniez că mai toate discursurile lui Kaili au dispărut între de pe site-ul PE așa că vă invit să îl vedeți pe Marc Tarabella într-o dezbatere pe UAE aici la minutul 18”10, dezbatere deschisă de Andreea Cozzolino, șeful unuia dintre asistenții arestați).
Scandalul are potențialul să arunce în aer legitimitatea PE ca o entitate obiectivă, pe multe dosare, drepturile omului fiind doar o parte dintre ele. Euroscepticii jubilează, grăbiți mereu să dea vina pe Europa pentru orice problemă sau neplăcere națională. Iar activiștii mai radicali de tot felul se grăbesc să zică ”v-am zis eu!”.
Impunitate și aroganță
E un trend legitim că unele familii politice, unele delegații naționale sau unii politicieni au afinități spre anumite țări sau anumite organizații. Comuniștii europeni, de exemplu, apără deseori Venezuela (sau alte țări comuniste) din rațiuni care chiar dacă sunt criticabile, nu implică neapărat o lipsă de integritate. La fel, deseori din 2014 încoace de la invazia Crimeii, unii politicieni din țări mai îndepărtate de Rusia (cum ar fi Portugalia) s-au mai abținut pe subiect, mai degrabă din incapacitatea de înțelege stresul românilor sau polonezilor decât din afinitatea pentru bani ruși.
Dar ca să fiu sincer, puțini dintre cei cu vechime în Parlament au fost complet surprinși de ideea că unii politicieni sau unele organizații au legături dubioase în afara UE.
Știm de mai mulți ani că Rusia finanțează partide extremiste și anti-europene din mai multe state UE. Știm că eurodeputați, alături de parlamentari naționali, apar uneori în locuri în care nu prea ar trebui să fie, cum ar fi Crimeea, Nagorno-Karabakh sau chiar Siria, pe banii altora.
Dar una e să vezi niște voci influente care apără o țară sau alta în detrimentul logicii democratice europene (sau a valorilor propriei familii politice) și alta este să descoperi, cu adevărat, că au primit bani pentru asta.
Fraza deseori repetată prin coridoarele bruxelleze în aceste zile este: ”cât de siguri să fi fost pe ei încât să umble cu saci de bani gheață??” În era criptomonedelor, tocmai eurodeputata care conducea tabăra pro-crypto să umble cu valize pline cu bancnote, ca într-un film din 1985?
Ce ne indica asta este nivelul de aroganță cu care se făceau lucrurile și, probabil, cât de siguri erau pe ei că nu are cine să îi prindă. Vorbim de altfel de oameni care aveau, în mare parte, venituri confortabile, ceva normal de altfel în orice democrație care se vrea sănătoasă. Banii arabi erau pentru ei doar un bonus.
Ultimul scandal de corupție din PE s-a întâmplat în 2011, când un ziar britanic a mimat oferirea de bani unor eurodeputați, printre care și Adrian Severin, pentru a susține niște amendamente. Cazul a fost mic în comparație, fiind de fapt o înscenare menită să demonstreze unui public eurosceptic britanic lipsa de valori a PE, iar trei MEPs din Europa de Est și Centrală (exact țintele britanicilor eurocritici) au picat atunci în plasă, din 736, ajungând ulterior și la închisoare.
Qatargate însă aduce în sfârșit dovezi clare despre aroganța unora dintre liderii europeni, punând la îndoială discursuri, valori și chiar toată delegația socialistă italiană. Ea solidifică conexiuni între ONG-uri și sindicate și arată că, în lipsa unor reguli de transparență mai clare sau a unor autorități europene care să le aplice, corupția poate (re)apărea oriunde.
Este ok ce se întâmplă în Parlamentul European? Dacă acesta este cazul Qatarului sau al Marocului, care este realitatea în legătură cu alte țări cu probleme, cum ar fi China, evident Rusia, dar și Arabia Saudită și toate țările Orientului Mijlociu, Africii de Nord, Asiei de Sud Est și așa mai departe? Cât de legitime erau grupurile informale ”de prietenie” cu tot felul de țări pe care mulți eurodeputați le frecventau (și care acum vor fi interzise) și cât de multe alte rețele dubioase există pe tiparul Fight Against Impunity.
Lobby versus afaceri publice
Știm că ambasadele țărilor din afara UE, la fel ca și companiile, sindicatele, ONG-urile și alte organizații îi invită pe eurodeputați, pe parlamentarii naționali sau pe alții din mediul european la evenimente, dezbateri, vizite, vernisaje, mese și ocazional vizite de lucru și mai știm că vasta majoritate a acestor inițiative sunt legitime.
Parlamentul are puteri de decizie pe subiecte cheie, pe dosare legislative care vor afecta viitorul a zeci și sute de milioane de oameni, din Europa și nu numai, cum ar fi de exemplu RRF (PNRR), pachetul care legiferează digitalizarea și inteligența artificială sau toate fondurile pentru tranziția verde. Alteori puterile sale sunt indirecte, pe bugetele misiunilor externe ale UE sau pe ratificări de tratate sau acorduri vamale, cum ar fi acordarea de vize Schengen pentru cetățenii din Qatar.
Este legitim ca oricine, de la un simplu cetățean la o mare corporație sau o țară întreagă, să vrea să își aibă argumentele văzute și înțelese de decidenții europeni. Există sisteme de integritate, un cod de conduită, un registru al transparenței (în care însă momentan nu sunt incluse ambasadele), adresele de email sunt publice iar fiecare eurodeputat și cabinetul său, la fel ca și comisarii europeni, își gestionează o rețea de parteneri și interlocutori.
Unele legături sunt istorice, cum ar fi eurodeputații socialiști care vin deseori din rândurile sindicatelor europene și păstrează legături strânse cu ele. Multe sunt transparente și legate de natura electoratului fiecărui partid sau politician. Altele incidentale, de aliați pe moment, dar tot normale.
Vorbim de lobby, un termen ce a căpătat o conotație tot mai negativă în Europa. O întreagă școală de gândire și o armată de consultanți și experți europeni folosesc acum termenul de ”public affairs”, afaceri publice.
Oricum i-ai zice, problema apare acolo unde se termină transparența. Acolo unde brusc cineva care n-are nici o treabă legitimă cu Arabia Saudită, Belarusul, Vietnamul, Algeria sau Bahreinul se trezește și face declarații sau dă voturi în favoarea lor. Problema apare când unii eurodeputați sau chiar comisari par a fi neutri față de Rusia sau prietenoși China când nimic din valorile sau argumentele politice pe care ei pretind să le apere nu le argumentează asta.
Schimbări viitoare
Paradoxal este însă că toată această poveste noroioasă a corupției și intereselor poate fi la fel de bine un gigantic balon de săpun. Fără a dori să subestimez valoarea Parlamentului European, puterea reală rămâne în mâinile Consiliului UE, adică ale miniștrilor din guvernele statelor membre ale UE.
Consiliul rămâne decidentul final pe o serie cheie de dosare și s-a văzut asta din nou o dată cu votul de veto al Austriei în Consiliu pe aderarea României la Schengen. Ba chiar, de cele mai multe ori, linia de vot a europarlamentarilor vine de acasă, ”de la partid”, din sensibilitățile și interesele politice naționale, peste orice fel de lobby făcut în Bruxelles.
Nici măcar nu putem fi siguri că investiția făcută de Qatar a fost una bună. Deși Kaili și alții au vorbit în favoarea lor, deși au cheltuit, se pare, milioane de euro, Parlamentul European tot adoptase deja pe 24 noiembrie 2022 o rezoluție extrem de critică, semn că democrația europeană nu a putut fi deraiată până la urmă. Linia UE față de ei nu pare să se fi schimbat radical.
Ce se va schimba, este clar acum, este felul în care se duc lucrurile, cel puțin în Parlamentul European. Noi măsuri de transparență și integritate vor fi propuse după Anul Nou, inclusiv prin reciclarea unor idei mai vechi, abandonate din lipsă de voință politică. Regulile de raportarea pentru eurodeputați a ce fac, cu cine se văd și unde merg vor fi mai stringente pentru ei, pentru staff-ul lor dar și pentru alți oficiali europeni.
Iar legitimitatea Parlamentului va trebui reclădită și încrederea cetățenilor recâștigată. Iar asta repede, până la alegerile europene care se apropie în 2024 și unde anti-europenii, pro-rușii și alții ca ei vor încerca să capteze filonul anti-UE folosind acest scandal. Personal sper ca rațiunea să triumfe, din nou, dar recunosc că este ceva ce va rămâne sub semnul întrebării.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
_________
Bogdan Deleanu a studiat la Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia engleză din cadrul Universităţii Bucureşti şi la Institutul de Studii Europene al Université Libre de Bruxelles. Lucrează din 2008 în mediul European, activând în Parlamentul European și Comitetul Economic și Social European, a fost coordonator electoral în cadrul Misiunii de Stabilizare a ONU din Haiti (MINUSTAH), a co-fondat Europuls și coordonat Eurosfat. S-a implicat în organizarea civică și politică a Diasporei române și în prezent lucrează, din nou, într-un cabinet europarlamentar la Bruxelles.
