Gabriel Sandu e din categoria acelor (încă) tineri absolvenți ai studiilor superioare de actorie care și-au aflat rostul nu neapărat pe scenă, ci în alt gen de ocupații, din fericire tot din sfera artei. Chiar tot din domeniul teatrului și filmului.
Pasiunea declarată pentru jurnalismul de investigații l-a ajutat pe Gabriel Sandu să devină unul dintre cei mai convingători, mai autentici autori de literatură dramatică cu apăsată tentă socială. Literatură dramatică veritabilă și nu gazetărie mutată oricum pe scenă. Principala lui reușită în domeniu o reprezintă piesa Tatăl meu, preotul, ce s-a bucurat de o foarte bună primire nu doar din partea acelei critici de teatru exclusiviste care susține sus și tare că teatrul de artă ar fi deja ceva de domeniul trecutului, că dacă nu faci teatru social nu faci nimic, ci și din partea acelor oameni raționali tot mai puțini (din păcate marginalizați chiar de UNITER, care încă mai cred că principalul criteriu pentru validarea artistică a unui spectacol este nu apartenența la un gen anume, ci în primul rând valoarea.
Tatăl meu, preotul a fost, continuă să fie un text indubitabil valoros. Succesul de care s-a bucurat el în 2018, când a fost montat de Elena Morar la Teatrul Apollo 111 și de Leta Popescu la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu Murei nu mi s-a părut a avea nimic în comun cu domeniul conjuncturalului. Adică cu detaliul că un text ce aborda pe atunci încă sensibila problematică gay era lansat pe piață exact în anul în care avea loc referendumul eșuat pe tema familiei tradiționale. Tocmai de aceea nu mică îmi e mirarea că, după cele două versiuni scenice menționate mai sus nimeni nu s-a mai arătat dornic să monteze textul lui Gabriel Sandu. Numai că nu despre capriciile și năravurile vieții teatrale românești mi-am propus să scriu acum.
Ci despre faptul că Teatrul Regina Maria Oradea are un program numit aLIVE desfășurat în asociere cu Fundația Culturală FITO, cofinanțat de AFCN. Grație acestuia, Gabriel Sandu a ajuns la Oradea în dublă ipostază. În aceea de autor al textului dramatic intitulat LUX ca și în aceea de regizor al spectacolului. Ba chiar în triplă calitate, celor două deja menționate alăturându-li-se și aceea de creator al conceptului scenografic de a cărui punere efectivă în practică s-a ocupat Răzvan Chendrean.
LUX este un performance în care textului rostit i se asociază muzica (a compus-o Eugen Neguțescu, iar de pregătirea vocală a actorilor ce trebuie să cânte live s-a ocupat Oana Pușcatu) și dansul (cu partea coregrafică, dar și cu light-designul montării s-a îndeletnicit Ruxandra Bobleagă). Merită menționat și aportul Mirunei Croitoru care s-a ocupat de secvențele video inserate în spectacol. Secvențe ce întăresc câteva dintre metaforele inserate în matricea preponderent realiste a montării. Aceea a căprioarei, a oii rătăcite sau a delfinului. Gabriel Sandu mai are și o a patra calitate. El și-a asumat și vocea naratorului. Poate și ca un indiciu că a adus pe scenă autentice fapte de viațăLUX vorbește despre luxul vieții ca și despre realitatea inexorabilă a morții. Despre viața nu tocmai de invidiat a celor care, dintr-un motiv sau altul, s-au simțit copleșiți de soartă, dar care și-au corectat destinul (a se vedea în acest distincția dintre Destin și Soartă propusă de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu în cartea Despre destin și detaliată de primul într-o conferință recentă inserată în cartea Ce gândește Dumnezeu), grație întâlnirii salvatoare cu o asociație, mă rog, un ONG. Asociație al cărui nume este Binele te urmărește.
LUX se recomandă a fi un text despre pierderi.Toți cei patru protagoniști ai piesei au pierdut, la un moment dat, câte ceva în viață. În sau din viață. Lavinia, șefa ONG-ului, era pe punctul de a-și pierde încrederea în oameni și în sine însăși în clipa în care a realizat că este altfel. Că trebuie să admită asta. Unde mai pui că peste toate astea a venit și tragedia pierderii Elenei. Adică a femeii de cares-a îndrăgostit pe neașteptate. Olesia, originară din Ucraina, și-a pierdut țara. A ajuns în România, când era în ultimele luni de sarcină. Nu avea decât amintirea bunicilor care au crescut-o și totuși a găsit puterea de a o lua de la început. Ajutată fiind de ONG-ul cu pricina. Cristina/Ina are doar 17 ani, însă este deja mama a doi copii. Cade lesne în plasa bărbaților. De unde și o serie întreagă de eșecuri și disperări. Cristi este un bărbat matur matur. Are 34 de ani și o liotă de eșecuri sentimentale. Cu toții și-au aflat salvarea grație sus-menționatei asociații care le-a predat lecția fundamentală. Rezumată în ideea că avem cu toții luxul de a ne regăsi după ce am pierdut totul.
Trebuie spus că LUX nu are portanța și nici organicitatea avute de Tatăl meu, preotul. Că indiferent de artificiile la care a recurs dramaturgul și scenaristul Gabriel Sandu, indiferent de aportul inserturilor video impresia de fragmentarism persistă. Că ar mai fi fost de lucrat în vederea coagulării textului. Care deocamdată e o succesiune de bucăți. Mai rămânea de găsit liantul. Fiecare dintre cei patru actori din distribuție- Carina Bunea, Anda Tămășanu, Giorgiana Coman, Eugen Neag- are câte un monolog în care face dovada calităților proprii. Experiența își spune cuvântul așa că Anda Tămășanu și Eugen Neag sunt cu un pas în față. Numai că în secvențele cu un plus de dinamism precipitarea, în primul rând precipitarea rostirii, face ca pe alocuri textul să devină cu greu inteligibil. Urgența sub semnul căreia au fost create și piesa, și performance-ul nu are doar părți bune. În sarcina ei, a urgenței, uneori chiar a grabei evidente, pun imperfecțiunile, nesiguranța, mult prea frecventele bâlbe vizibile în reprezentația văzută de mine.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
