Judecând după temele de discuție care ne sunt servite pe diverse canale media zi după zi – război, pandemie, inflație, inundații, secete sau incendii, recesiune, foamete, proteste și instabilitate politică etc. – lumea în care trăim pare tot mai haotică. „Permacriză”, cuvânt care desemnează o perioadă extinsă de instabilitate și insecuritate, a fost declarat cuvântul anului 2022 de către Dicționarul Collins al limbii engleze și alegerea este fără îndoială relevantă și pentru română și alte limbi.
Cuvântul va rămâne însă actual mult dincolo de anul 2022, permacriza devenind o realitate ce va domina viața economică, socială și politică mai bine de un deceniu. Asta pentru că, după părerea mea, toate crizele multiple pe care le traversăm astăzi sunt manifestări ale unor transformări de profunzime care se desfășoară ciclic de-a lungul unor perioade îndelungate. Se întâmplă că suntem martori și participanți la cinci tranziții care se desfășoară simultan: o tranziție în regimul climatic al planetei, o tranziție energetică, o tranziție geopolitică, o tranziție tehnologică și o tranziție demografică. Fiecare dintre acestea aduce riscuri și provocări de amploare pentru omenire dar efectele combinate ale celor cinci tranziții ar putea să genereze un moment de cotitură pentru istoria umană. Este imposibil să determinăm cu precizie cum va evolua fiecare din aceste tranziții în următorii zeci de ani și cu atât mai mult să prevedem care vor fi efectele acțiunii lor combinate. Trebuie totuși să facem efortul de a înțelege cât mai bine posibil ce se petrece pentru a contura așteptări cât mai realiste, pentru a ne adapta comportamentul la noile condiții și pentru a gestiona pe cât posibil schimbările ce vor veni. Rândurile care urmează sunt o încercare în direcția acestei înțelegeri a celor cinci tranziții și a efectelor lor posibile.
Tranziția climatică actuală are drept caracteristică principală creșterea temperaturilor medii ale atmosferei terestre. Printre urmările pe termen lung ale acestei evoluții se numără topirea ghețarilor care duce la creșterea nivelului apelor și inundarea unor întinse zone de coastă, deșertificarea unor arii care erau prielnice agriculturii, schimbarea regimului precipitațiilor, a curenților oceanici și atmosferici și, între timp, o instabilitate mai mare a vremii cu furtuni violente, inundații, alunecări de teren, incendii de vegetație etc. - fenomene cu care ne confruntăm deja tot mai frecvent. Multe dintre ecosistemele naturale actuale nu vor putea face față noilor condiții climatice. Sunt de așteptat și unele efecte potențial pozitive ale încălzirii globale, cum ar fi facilitarea circulației navelor prin oceanul Arctic tot timpul anului sau extinderea culturilor agricole către latitudini mai înalte, schimbări ce vor modifica repartiția populației pe glob și actualele echilibre geopolitice sau vor redesena traseele comerțului internațional.
Omenirea a trecut în istoria sa prin mai multe momente de schimbări de regim climatic planetar și există voci care susțin că nu am avea motive de panică nici de data asta. Spre deosebire de trecut însă, actuala tranziție climatică este datorată activităților umane, îndeosebi creșterii concentrației de bioxid de carbon din atmosferă în urma secolelor de ardere a combustibililor fosili. Apare așa numitul efect de seră, care face ca o cantitate mai mare de energie primită de la soare să fie reținută în atmosferă determinând încălzirea acesteia într-un proces care riscă să se auto-amplifice cu efect devastator.
Oamenii de știință și activiștii de mediu au reușit să sensibilizeze opinia publică cu privire la această amenințare și liderii politici au reacționat. Au început să apară promisiuni, planuri și acțiuni concrete având un dublu obiectiv: a) reducerea emisiilor poluante și cu efect de seră sau chiar inversarea trendului secular de creștere a concentrațiilor de bioxid de carbon (decarbonizarea) și b) atenuarea efectelor negative ale acelor schimbări climatice care par inevitabile. Se desfășoară în aceste zile în Egipt COP 27, cea de a 27-a reuniune la nivel înalt pe tema schimbărilor climatice și din păcate bilanțul rezultatelor de până acum este dezamăgitor și îngrijorător. Obiectivul limitării creșterii temperaturilor cu maximum 1,5 grade Celsius la care s-au angajat multe din țările lumii la conferința de la Paris din 2015 se dovedește astăzi nerealist și a devenit evident că în fața crizelor de tot felul cu care ne confruntăm guvernele, inclusiv din statele dezvoltate, abandonează cu ușurință obiectivele de mediu. Omenirea se îndreaptă către un „iad climatic”, avertiza Antonio Guterres, secretarul general al Națiunilor Unite de la tribuna COP 27 și singura opțiune pe care o avem este de „a coopera sau a pieri”.
Acest dramatism oratoric este probabil necesar pentru a mobiliza opinia publică și a determina decidenții să accepte costurile financiare și politice presupuse de aplicarea măsurilor necesare. Pentru că aceste costuri sunt semnificative. Reducerea emisiilor și măsurile de atenuare a efectelor încălzirii globale necesită investiții a căror amploare este greu de susținut chiar și de țările cele mai dezvoltate iar stagnarea și chiar deteriorarea nivelului de trai și schimbarea modului de viață actual care sunt de așteptat vor constitui o provocare socială și politică serioasă. Într-un fel sau altul totuși, schimbări ale modului de viață, ale producției agricole și alimentare, ale producției și consumului de energie și ale vieții economice și sociale în general se produc deja și ele îi afectează îndeosebi pe cei mai vulnerabili. Episoade de foamete, migrații, revolte și războaie, instabilitate și tensiuni geopolitice crescute și o deteriorare a perspectivelor de progres în plan economic și social riscă să devină cvasi permanente în anii ce vin.
Dincolo de toate argumentele, disputele și întrebările pentru care nu avem răspuns, nu ne rămâne decât să sperăm că omenirea va găsi și de această dată soluțiile tehnologice și sociale pentru a gestiona și această provocare a schimbărilor climatice, a evita o catastrofă ecologică și a reuși să se adapteze la noi condiții de viață.
Tranziția energetică este strâns legată de tranziția climatică dar are o dinamică independentă de aceasta. Energia produsă prin arderea combustibililor fosili (cărbune și hidrocarburi) a stat la baza expansiunii fără precedent a civilizației pe parcursul ultimilor două sute de ani. Riscurile dependenței excesive de combustibilii fosili au devenit evidente în momente precum embargoul petrolier impus de țările arabe în 1973, care a destabilizat economiile cele mai dezvoltate. În aceiași perioadă au apărut prognoze precum primul raport al Clubului de la Roma, care avertizau asupra perspectivei epuizării rezervelor de combustibili fosili și în general de materii prime. Cam toate termenele prefigurate în acest prim raport au fost depășite fără ca depozitele de petrol sau minerale să se epuizeze și nu suntem în pragul unei tranziții energetice impuse de dispariția hidrocarburilor. Tranziția energetică este acum impulsionată de necesitatea dezvoltării unor surse de energie curate și nepoluante, care să permită evitarea unei catastrofe ecologice.
Epoca de piatră nu s-a încheiat pentru că s-au epuizat pietrele – spunea un oficial al unei țări producătoare de petrol pentru a scoate în evidență perspectivele extracției de hidrocarburi. De fiecare dată în istorie, o tranziție energetică s-a produs atunci când au apărut tehnologii alternative mai eficiente și mai ieftine de produce a energiei. Suntem într-un asemenea moment și, cu toate că multe piese lipsesc încă din puzzle-ul unui nou sistem energetic, devine clar că era combustibililor fosili este pe sfârșite. Rezervele de combustibili fosili sunt acum mai greu accesibile și costurile exploatării lor sunt tot mai mari. În același timp au apărut tehnologii de producție energetică noi. În anii 1960 s-a dezvoltat energia nucleară și în ultimele două decenii captarea energiei eoliene la scară mare a devenit rentabilă. Tehnologia captării directe a energiei solare cu ajutorul panourilor fotovoltaice a făcut progrese impresionante atât ca randamente cât și în privința costurilor. Există, în laboratoare sau în diverse faze de implementare, proiecte de obținere a energiei cu mini-reactoare nucleare, reactoare cu toriu și, soluția supremă așteptată, reactoare de fuziune nucleară. Eficientizarea producției de hidrogen prin electroliză și construirea unui lanț complet de stocare, transport și utilizare a hidrogenului ar putea completa tabloul unui nou sistem energetic nepoluant, rezilient, care oferă energie abundentă la costuri foarte mici.
Desigur, unele din aceste tehnologii nu vor depăși faza de laborator. Altele, precum energia nucleară clasică, întâmpină rezistență datorită temerilor legate de depozitarea deșeurilor radioactive, de riscuri de accidente și de pericolul proliferării armelor nucleare. Energia eoliană și cea solară sunt inegal răspândite, intermitente și lipsesc deocamdată soluțiile eficiente de stocare la scară mare a energiei electrice care să asigure continuitate în furnizare. Toate noile tehnologii de producere a componentelor unui nou sistem energetic au nevoie de minerale precum litiu, cobalt, magneziu, vanadiu, titan, nichel, cupru etc., în cantități care în unele cazuri par să depășească rezervele cunoscute. Exploatarea acestor resurse are un impact negativ asupra mediului și adesea a locuitorilor din zonele limitrofe minelor. Echilibrele geopolitice actuale vor fi tulburate de concurența pentru controlul acestor resurse esențiale.
Cu toate acestea, tranziția energetică este deja pornită și în următoarele decenii vom resimți tot mai puternic efectele sale. Investițiile necesare sunt uriașe și se vor reflecta în costul unui kwh de energie, care va rămâne ridicat mult timp înainte de a scădea spre zero. Tranziția va progresa inegal, fiind mai rapidă acolo unde există capacitatea științifică și industrială de dezvoltare a noilor tehnologii și mai lentă acolo unde aceste lipsesc sau acolo unde există încă rezerve suficiente de hidrocarburi. Din această perspectivă, Uniunea Europeană este bine situată iar criza energetică declanșată ca urmare a războiului din Ucraina grăbește planurile țărilor europene de renunțare la hidrocarburi: în 2022, energia eoliană și cea solară a reprezentat 24% din totalul energiei produse la nivelul Uniunii.
Statul și organizațiile cvasi-statale supranaționale vor juca un rol esențial în procesul de tranziție energetică atât la nivel de proiecte, de coordonare în implementarea acestora, cât și de finanțare și de reglementare. În paralel însă, noile tehnologii permit într-o măsură mai mare dezvoltarea unor proiecte de mai mică anvergură, de importanță locală, impulsionând un proces de descentralizare a sistemului energetic. În multe țări în curs de dezvoltare sau cu guverne slabe, tranziția energetică se va desfășura de jos în sus, pornind de la familii și comunități locale care își gestionează investițiile, producția și consumul în mod autonom – India și țări din Africa fiind un bun exemplu pentru o astfel de evoluție. În final, arhitectura sistemelor energetice va fi probabil reinventată rezultând o structură mai rezilientă.
Tranziția energetică oferă deschideri pentru dezvoltarea unor noi industrii și se observă intensificarea concurenței pentru atragerea de investiții în domeniul producției de panouri solare, de baterii de stocare a electricității, de exploatare a litiului sau a metalelor rare, de producere a hidrogenului etc. Europa încearcă să recupereze rămânerea în urmă aceste domenii în care China este lider dar unele din obiectivele și termenele foarte ambițioase pe care le propune riscă să genereze rezistență socială și politică (vezi cazul mașinilor cu motoare cu ardere internă). Câteva țări europene sunt însă bine poziționate ca pionieri în adaptarea proceselor de producție din industrii tradiționale mari consumatoare de energie precum metalurgia și chimia la noile surse de energie.
Din păcate cooperarea internațională în aceste domenii este îngreunată de creșterea tendințelor protecționiste și intensificarea rivalităților geopolitice despre care discutăm în continuare.
Tranziția geopolitică este, între cele cinci tranziții, componenta cea mai volatilă și care generează cele mai mari riscuri imediate. După cel de al doilea război mondial a fost instituită o ordine mondială garantată nu doar de tratatele și organizațiile internaționale create pentru a gestiona relațiile dintre state dar și, implicit, de puterea economică și militară a Statelor Unite ale Americii. Cu toate că poziția dominantă a SUA a fost uneori contestată și în timpul războiului rece lumea a fost împărțită între două blocuri aflate în confruntare, America a prevalat și, odată cu prăbușirea blocului comunist în 1989-1991, a ajuns în poziția de hegemon mondial fără rival. În deceniile care au urmat însă, puterea americii a fost erodată datorită pe de o parte angajamentelor tot mai extinse și costisitoare la care era chemată să răspundă (Irak, Afganistan, Siria, Liban, Libia etc.) și pe de altă parte datorită încetinirii semnificative a dinamicii economiei sale care a avut repercusiuni și în planul politicii interne.
Marea tablă de șah a relațiilor internaționale s-a schimbat radical odată cu ascensiunea Chinei, țara cu cea mai mare populație din lume, care a reușit în doar câteva decenii să ajungă a doua mare economie a lumii după Statele Unite. Cu cea mai mare populație din lume, cu o economie de o mărime comparabilă, dar mai dinamică decât cea a SUA și cu o capabilitate militară în dezvoltare rapidă, China a devenit dintr-o dată un concurent și potențial adversar al Americii, singurul capabil cu adevărat să submineze poziția internațională a acesteia și să aspire la schimbarea ordinii mondiale existente. Liderii americani, îndeosebi după președintele Obama, au conștientizat pericolul și au început să ia măsuri pentru a controla și a contracara ascensiunea Chinei. Confruntarea este tot mai intensă și mai extinsă și ea contaminează astăzi politica și funcționarea instituțiilor internaționale, comerțul, investițiile, finanțele, cercetarea și proprietatea intelectuală, cultura și ocazional ajunge la demonstrații de forță militară.
Toți ceilalți actori care aspiră să joace un rol în geopolitica mondială sunt obligați să se poziționeze undeva pe axa confruntării SUA-China. Influența Federației Ruse este în declin și a depins tot mai mult de doi factori: puterea militară și poziția cheie pe care a deținut-o ca furnizor de produse energetice și materii prime. Războiul catastrofal pe care l-a declanșat în Ucraina a scos însă la iveală faptul că puterea militară a Rusiei a fost mult supraapreciată și unicul element care menține Rusia drept actor semnificativ pe scena internațională este arsenalul său nuclear, singurul comparabil cu cel al Statelor Unite. Sancțiunile economice impuse Rusiei ca urmare a invaziei Ucrainei au slăbit și poziția sa de furnizor de materii prime și îi lovesc din plin economia, care rămâne tot mai mult în urmă și devine incapabilă să susțină orice fel de pretenții de mare putere. Alinierea cu China și o dependență crescută față de aceasta se conturează astăzi drept singura opțiune pentru Moscova - deși trebuie remarcat că China păstrează o ambiguitate strategică în legătură cu această relație. Aceiași ambiguitate caracterizează și relațiile Chinei cu Coreea de Nord sau cu Iranul, țări care afișează un anti-americanism agresiv și care în conflicte regionale pot juca un rol (Coreea de Nord având și capabilități nucleare).
Uniunea Europeană se străduie de multă vreme să devină un actor de luat în considerare pe scena internațională – pretenție îndreptățită având în vedere că are o populație de aproape 450 milioane și o economie comparabilă ca dimensiune cu cea a Statelor Unite sau a Chinei. Din punct de vedere militar însă, Uniunea Europeană este dependentă de umbrela de apărare americană, ceea ce obligă UE să se alinieze pozițiilor SUA chiar și atunci când, uneori, nu o face cu deplină convingere. Acesta este cazul și în relația cu China, cu care unele țări europene, îndeosebi Germania, ar prefera să păstreze relații economice lucrative. Situația nu are perspective de a se schimba în anii ce vin decât în cazul, puțin probabil în acest moment, că SUA decide să se dezangajeze din Europa (așa cum a amenințat președintele Trump la un moment dat). Oricum, din punct de vedere instituțional este greu de închipuit astăzi în Europa o structură cu putere de decizie unică în materie de apărare independentă de SUA-NATO și cu o politică externă care să treacă dincolo de declarații generale de principii. Cât despre România, aceasta a avut în mod tradițional o poziție mai degrabă defensivă în politica internațională și în acest moment este poziționată cât de bine se poate, ca membru UE și NATO. Cu toate acestea, poziția geografică a României constituie și astăzi, ca întotdeauna în istorie, un avantaj și o vulnerabilitate în momente de confruntări geopolitice.
India, Turcia, Pakistanul, Arabia Saudită, Brazilia etc. sunt sau aspiră se fie puteri regionale și încearcă să profite de faliile create de confruntarea între principalele puteri pentru a-și consolida propriile sfere de influență sau a-și rezolva diferendele dintre ele. Sunt actori imprevizibili, cu potențial destabilizator, care pot să joace un rol critic în anumite circumstanțe.
Momentul unipolar american se apropie de sfârșit. Povara sarcinii de a fi gardianul ordinii mondiale devine prea mare chiar și pentru SUA, care se confruntă cu dificultăți economice, sociale și politice interne tot mai serioase. America a început deja mobilizarea aliaților (Marea Britanie, Uniunea Europeană, Australia, Japonia etc.) cu care este dispusă să împartă responsabilitățile și puterea la nivel global. Și chiar dacă ascensiunea Chinei va încetini sau se va opri (ca urmare în primul rând a greșelilor făcute în ultimii ani de liderii politici chinezi), China va continua să existe, să exercite influență și să se opună intereselor Americii și ai aliaților ei. Chiar și Rusia mult diminuată de eșecul războiului din Ucraina rămâne un obstacol și un mare risc prin arsenalul ei nuclear. Tocmai de aceea tranziția geopolitică prin care trecem este încărcată de pericole, de alianțe și rivalități care vor modela relațiile internaționale și vor decupa noi sfere de influență regionale și globale. Procesul de globalizare din ultimele decenii a cunoscut deja un recul în multe domenii și recrudescența naționalismului, a protecționismului, retorica tot mai stridentă a războiului întunecă perspectivele de colaborare pentru a identifica și a pune în practică soluții la marile probleme cu care ne confruntăm.
Impactul tranziției tehnologice este cel mai greu previzibil. Computerele și rețelele de comunicații care permit transferul instantaneu de date oriunde în lume au devenit ceva obișnuit și la îndemâna câtorva miliarde de locuitori ai pământului. Interacționăm unii cu alții pe rețelele sociale, facem cumpărături și plăți pe internet, învățăm și ne distrăm în mediul virtual, mașini inteligente preiau o parte tot mai mare din sarcinile noastre la muncă. Autoturismul a devenit un computer cu roți, tot mai conștient de mediul în care evoluează și tot mai capabil să ne conducă autonom la o destinație dată. Ingineria genetică produce noi varietăți de organisme adaptate unor nevoi sau condiții speciale, facilitează producția de noi medicamente sau tratamente. Nu în ultimul rând, regulile războiului sunt rescrise de noile tehnologii și criteriile de evaluare a puterii militare sunt în curs de revizuire, așa cum arată conflictul din Ucraina. Iar evoluția tehnologică pare să fie abia la început, laboratoarele pregătind noi surprize precum sisteme de inteligența artificială capabile să învețe și să rezolve independent sarcini complexe sau computere cuantice care sporesc capacitatea de calcul până la nivele comparabile cu cele ale organismelor vii.
Miza este enormă și competiția în domeniul tehnologic devine o confruntare tot mai acerbă între Statele Unite ale Americii și China. Cele mai mari companii de tehnologie din lume sunt americane sau asiatice/chineze: Apple, Alphabet (Google), Samsung, Hon Hai Precision Industries, Microsoft, Meta (Facebook), Dell Technologies, Tencent Holdings, Amazon, Alibaba, etc. Se preconizează că veniturile generate de companiile de tehnologie în 2022 vor depăși 5,3 trilioane de dolari, sectorul fiind în creștere rapidă în ultimul deceniu. Tehnologia devine cheia progresului în toate sectoarele de activitate, de la agricultură la medicină, transporturi sau educație și speranța de a găsi soluții problemelor legate de tranziția energetică sau de schimbările climatice se bazează tot pe tehnologice.
Datorită faptului că în domeniul tehnologiilor efectul de scară este deosebit de puternic, cercetarea-inovarea, producția și serviciile au tendința de concentrare în puține centre care ajung cu ușurință la dominație mondială. Rețeaua de servere și de comunicații, algoritmii de calcul și bazele de date pe care se bazează Google sau Amazon se perfecționează pe măsură ce crește numărul de utilizatori ai serviciilor lor, ajungând să ridice o barieră de netrecut pentru eventuali competitori. Nu este deosebit de greu să creezi o platformă de socializare pe modelul Facebook dar este aproape imposibil să convingi utilizatori să părăsească adevăratul Facebook unde se află toți prietenii și cunoscuții lor și alți trei miliarde de utilizatori. Doar Statele Unite și Europa au dispus de tehnologia mRNA pentru a fabrica vaccinul cu care a fost stopată pandemia de COVID-19 și printre cele 20 cele mai mari companii farmaceutice în lume, care dețin patente pentru toate medicamentele esențiale, 9 sunt din SUA, 8 din Europa (Marea Britanie, Elveția, Germania și Danemarca) și 2 din Asia (China și Japonia).
Această concentrare ce caracterizează lumea tehnologiei creează un risc de dependență care a devenit foarte evident pe parcursul anului 2021, când producția din sectoare economice importante precum industria auto a fost blocată de lipsa microcipurilor furnizate de China sau alte țări asiatice. Evident că această dependență constituie o vulnerabilitate majoră în situații confrontaționale și toate marile puteri au anunțat măsuri care să promoveze integrarea lanțurilor de producție pe teritoriul național. Uniunea Europeană s-a înscris în acest trend și a alocat miliarde de euro dezvoltării unor capacități de producție de microcipuri în țările membre, ca și stimulente pentru producția de baterii, panouri solare, automobile electrice, etc. Uniunea Europeană pornește însă în cursă târziu și cu un mare handicap. Cu toate că are o poziție bună în cercetarea avansată, UE nu a reușit să dezvolte acel ecosistem financiar-uman care în SUA reușește să transpună rapid o idee într-un produs, un serviciu sau o metodă inovatoare și să o propulseze la scară internațională. Cu excepția unei firme din Olanda care produce echipamente pentru fabricarea în Taiwan și alte centre din Asia a celor mai avansate microprocesoare, în Europa există puține companii care să dețină tehnologii cheie sau companii de o anvergură comparabilă cu giganții americani, chinezi sau sud-coreeni. În contextul embargoului instituit de Statele Unite asupra schimburilor de tehnologie cu China, dependența Uniunii Europene de America va continua să crească. Comisia Europeană încearcă să câștige teren în domeniul reglementării noilor tehnologii și a inițiat acțiuni prin care urmărește să controleze activitățile și dominația giganților americani pe piața Uniunii. Cu toate că unele inițiative cum ar reglementările privind protecția datelor personale au devenit model și pentru alte țări, este îndoielnic că Europa va reuși să se impună în domeniile de vârf ale tehnologiei ca un jucător de anvergură mondială. Pe nișe specifice însă, companiile europene și firmele românești pot găsi un teren fertil de dezvoltare.
Impactul social și politic al noilor tehnologii creează tot mai multă îngrijorare. Noile tehnologii amenință sute de mii de locuri de muncă în toate sectoarele de activitate. Cu toate că ne îmbunătățesc viața în nenumărate feluri, dispozitivele pe care le folosim în fiecare zi acumulează neîncetat informații despre activitățile noastre, despre interesele și temerile noastre, despre relațiile și deplasările noastre, dar sunt tot mai puțin „ale noastre”, fiind controlate la distanță de actori anonimi. În schimbul „gratuității” aplicațiilor folosite, ne dăm automat acordul ca date personale să fie folosite pentru a primi reclame și oferte personalizate dar informațiile acumulate pot fi folosite în nenumărate modalități și momente imposibil de controlat. Camerele de supraveghere și programele de recunoaștere facială pot fi de ajutor pentru prinderea celor care încalcă legea, dar pot constitui și un instrument de control și represiune politică. Programe care oferă acces la datele și convorbirile de pe telefon ale unei persoane sunt accesibile atât unor instituții publice cât și unor actori privați și periodic apar dezvăluiri despre astfel de acțiuni de spionaj. Dezbaterea publică și mecanismele democratice pot fi puternic distorsionate de informații false răspândite rapid de canalele de media socială și algoritmii folosiți de Twitter, Facebook sau Google, modelează informațiile și coordonarea politică, punând în pericol fundamentele democrației.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro
