La începutul anilor 2000, în anii preaderării României la Uniunea Europeană, instituțiile de învățământ românesc s-au bucurat de grația unui prim-ministru care se ocupa de multe și mărunte. Reputația ilustrului politician s-a tot diminuat public de atunci încoace, iar numele său a ajuns sinonim cu orice altceva decât traiectoria civilizațională a României, la care, paradoxal, și-a pus, totuși, umărul – de la tentative de suicid în văzul camerelor de luat vederi (ketchup + fular Burberry), pe fond de fapte penale, până la opere de autor în zece volume, conținând minutele ședințelor de guvern, interviuri și păreri personale scrise la cald sau manuale de drept, inspirate masiv din cele occidentale. În ciuda tuturor greșelilor mari sau mici care s-au făcut în ultimul sfert de secol, România ar fi ajuns cu certitudine un satelit post-sovietic de natura statelor din jurul Mării Caspice dacă am fi mers în acea direcție, trasată administrativ de regimul respectivului ,,om de stat”. Una dintre contribuțiile sale indimenticabile, mirosind a reformism contrafăcut, a fost să se construiască săli de sport și să se reamenajeze patrimoniul material al unităților de învățământ publice. E adevărat că mania sălilor de sport nu a încetat în 2004, dar despre cele construite în râpe, pe malul râului sau în comunități depopulate masiv preferăm să-l lăsăm pe un sociolog profesionist să le studieze. Un subiect fezabil – și greu de plagiat – de teză de doctorat s-ar putea chiar intitula ,,Sport, topografie și devize – istoria unei partide pierdute”.
La aproape douăzeci de ani de la momentul de debut al campaniei de atunci, sălile sunt încă în picioare. E adevărat că mai curge apa de ploaie prin tavane, peticite pe porțiuni când într-un an, când în alt cincinal, sau că uneori poți scoate aburi pe gură iarna de îndată ce dă frigul afară (iată, încălzirea globală ne oferă oportunitatea de a ne bucura de ieri blânde), dar important este că aceste clădiri încă există, cât de cât. Elevii patriei se pot folosi de ele din plin (sau poate invers, dar să nu anticipăm). Dar cum sunt acestea folosite? Cum are loc procedura de a le utiliza? Aici sunt câteva puncte de discutat, unele mai interesante decât altele, după cum vom vedea.
În cel mai fericit caz, sălile de sport sunt întrebuințate în afara programului normal al orelor de Educație fizică și sport fie pentru antrenamente suplimentare ale profesorilor de profil din școală (competiții și concursuri), fie pentru același tip de activități organizate de către un club sportiv de stat. Părintele nu plătește nimic, iar elevul se bucură de șansa de a practica un sport recreativ sau de performanță.
În cel mai realist caz, aceleași săli de sport pot fi închiriate și de către asociații sportive private, care derulează activități cu caracter sportiv seara, după încheierea orarului de curs, cu elevi ai școlii sau din alte unități de învățământ. În pofida faptului că sumele sunt mici, acestea, adunate gospodărește lună de lună, constituie o sursă de resurse extrabugetare pentru școala care închiriază sala de sport (atragerea de fonduri extrabugetare este un deziderat al școlii românești din prezent), sume din care se pot cumpăra echipamente sportive sau se pot face investiții punctuale în laboratorul de informatică sau în cele de științe, dar și pentru primărie, care își însușește, prin lege, jumătate din banii obținuți prin chirii. Se poate vorbi de un raport win-win ideal. Părintele e mulțumit plătind 150-200 de lei pe lună unei asociații sportive private în schimbul unor servicii decente sau de calitate, antrenorii, care sunt, de regulă, cei din spatele asociației, câștigă din mica lor afacere, școala și primăria nu se aleg cu mult, după ce plătesc curentul, apa, și uzura clădirii, dar se poate spune că e tot mai bine decât nimic sau decât o pagubă.
Dar oare așa normal stau lucrurile în sălile de sport din România? Școala este un loc care intră ușor în analogie cu, spuneți-le cum doriți, penuria bugetară, fonduri puține, subfinanțare cronică etc., motiv pentru care parchetele din România nu-și bat capul cu asemenea nimicuri. Unde se fură cu valiza nu mai numeri firfiricii. Procuratura prinde rechini, nu peștișori carnivori. Cu toate acestea, când corupția mică sau ciupeala, generalizată metastatic, scapă nepedepsită, în repetate rânduri, nici marea corupție nu poate fi atacată frontal. Ne-am aștepta ca primăriile sau inspectoratele școlare să se preocupe de situația contabilă a sălilor de sport din România, arondate școlilor de stat. Nimic mai fals: somnolența, delăsarea și un dezinteres vinovat se unesc într-o ceață groasă instituțională.
În România, sălile de sport, aparținând de drept Consiliului Local, deci statului român, au și alte utilizări decât cele firești. Ele pot fi spații de miuță pentru niște băieți de vârstă medie, care vor să facă și ei mișcare seara târziu, eventual după ora 10:00. Dacă se întâmplă să cadă într-o noapte de weekend, merg și câteva beri, măcar trei pungi de semințe de dovleac și o mână de neveste/concubine vesele fiindcă așa e în tenisul de picior. Dacă s-ar întâmpla, Doamne ferește!, vreun accident vesperal, ar lua foc ceva, poliția nu ar ști ce să treacă precis în procesul-verbal de la fața locului: cine erau domnii și doamnele astea? Romică, Bujie, Boss, Marinela, voi să fiți? De unde vin? Ce căutau în sala de sport la acea oră și în ce calitate? Respectau prevederile regulamentului de funcționare a sălilor de sport? Nici vorbă! Să nu întrebăm de funie în casa spânzuratului. Degeaba ar urla iritați adulții de cartier, prinși asupra faptului, ,,Dar noi am plătit pentru asta!” pentru că, oricum, accidentul s-ar fi produs deja. Cui au plătit, în afara legilor statului? Din nefericire, la această întrebare cu dichis, răspunsul rămâne în picioare: conducătorului școlii. Chestionat de toate acestea, directorul ar răspunde, printre negări ipocrite și sughițuri sacadate: ,,Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică”.
Doar că realitatea bate orice ficțiune, iar ,,renumerațiile” nu mai sunt de ocolit dacă mai adăugăm un strat de veridicitate întâmplării: cum ar veni dacă, fără niciun contract de închiriere și paralel cu oricare prevederi de siguranță, anumite federații sportive și-ar vedea lucrativ de treabă cu zeci și sute de elevi în aceeași sală de sport, care consumă electricitate, apă, gaze în continuare pe gratis, plătite, firește, din banii contribuabilului năuc? Ar veni excelent la buzunar, netăgăduit. Directorul și-ar cere netulburat partea, antrenorii ar huzuri veseli fără taxe (nu cele de protecție) și chirii stingheritoare, în vreme ce părintele, care ar plăti sumele modeste, deși nu ar primi chitanță în schimb, s-ar declara mulțumit: ,,Uită-te, nene, că are și al meu parte de o activitate sportivă!” Dacă această inconștiență-conivență folosește la ceva, să presupunem că bietul copil, care face, într-adevar, efort fizic, și-ar rupe piciorul, mâna sau, pe fondul unor patologii medicale necunoscute, minorul ar suferi o criză medicală neprevăzută. Ce s-ar întâmpla atunci? Sunăm isterizați la 112, vine poliția, televiziunile ar transmite vestea ca pe o altă dovadă de incompetență crasă a politicienilor, a bugetarilor, a statului român, privatizat pe bucăți, deși părintele român participă activ la cele petrecute. Părinte de elev român, de ce îți lași copilul pe mâna unora care fac afaceri ilicite pe seama vanității tale de mărire socială? ,,Lasă-mă, nene, că merge și așa. Ce vrei? Vii matale să mă bați la cap cu prostiile tale. Așa e peste tot. Ce dacă îi dau în mână? Ne-am înțeles între noi, ca oameni… eu i-am dat, el și-a făcut treaba. Nu s-a întâmplat nimic. Care-i problema ta? De ce exagerezi? De ce să-mi strici tu învoiala? Nu mă enerva că te și cârpesc…”Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
