În romanul Suflete moarte al geniului satirico-fantastic N. V. Gogol, protagonistul Pavel Ivanovici Cicikov umbla vesel prin Rusia după suflete moarte, cu alte cuvinte, iobagi pentru care boierii sau stăpânii plăteau ocazional taxe, deși ei erau de mult timp morți. Cicikov cumpăra ceva inutil pentru a ușura greutatea birurilor de pe umerii aristocrației ruse. Așa credea el, spre amuzamentul dulce-amărui al publicului educat, că se reformează din interior societatea rusă. În România noastră de secolul al XXI-lea morții sunt cotați ca vii pe listele electorale. În ambele situații, mutatis mutandis, granița dintre absurd și bun-simț este una fragilă, dacă nu indescifrabilă. Ceva din acest nonsens birocratic, exploatat de tot felul de pehlivani rău-intenționați, găsim în sistemul nostru educațional atunci când discutam de viza de flotant.

Dan Alexandru ChițăFoto: Arhiva personala

Să pornim însă cu începutul. Cine citește presa în România nu poate avea o impresie luminoasă despre activitatea poliției române. Accidentele rutiere mortale, cu autori cunoscuți, dar scăpați de orice vină chiar la fața locului, și bătălii medievale minore, ținute sub oarecare control, între clanuri interlope rivale, altfel, supravegheate cu atenție pe hârtie, sapă de ani de zile la imaginea angajaților Ministerului de Interne. Viza de flotant este o nimica toată pe obrazul pătat al celor care oferă prin lege cetățeanului, însă numai scriptural, ,,siguranța și încrederea” cotidiană. Viza de flotant se referă la reşedinţa persoanei fizice, acolo unde aceasta declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu. După cum vom încerca să arătăm, nici măcar să demonstrăm, efectele negestionate ale facilitării vizelor de flotant duc la consecințe nedorite în sistemul de învățământ public.

Ce vrem să spunem mai precis cu asta? Viza de flotant este o metodă legală prin care, îndeosebi în marile orașe, părinții, care nu sunt mulțumiți de calitatea actului educațional în școala de circumscripție, cea de care țin prin adresa din cartea de identitate, își transferă odraslele la o altă unitate de învățământ, considerată de calitate superioară. Acest fenomen a căpătat asemenea amploare în București – presupunem că la fel se întâmplă în Cluj-Napoca, Iași, Craiova, Constanța, poate și-n orașele mai mici, cu mai puțin de 100,000 de locuitori – încât avem un cartier – nu contează ce nume poartă – în care la 10 minute de mers pe jos sau numai la câteva străzi distanță ne confruntăm cu școli în care numărul înscris de elevi este, prin comparație, complet disproporționat. Într-o unitate de învățământ numărăm 5-600 de elevi, în vreme ce în alta, relativ vecină, care poate cuprinde și învățământ liceal, numărul elevilor înscriși depășește cu mult 1500 de elevi. Legea obligă conducerile școlilor să accepte pe baza reședinței (a se citi viza de flotant) elevii, ai căror părinți solicită transferul, în măsura în care planul de școlarizare, aprobat de inspectoratele de sector/județ, le permite așa ceva – ceea ce, nimic surprinzător câtă vreme se lucrează în ,,beneficiul educabilului”, se întâmplă deja Pe cale de consecință, putem vorbi indubitabil de școli aglomerate (fizic și temporar, luând în considerare orarul în trei schimburi în unele cazuri) și de altele cu efective mici, situate unele în proximitatea celorlalte, care nu sunt căutate de părintele de la oraș, în ciuda faptului că locuiește în apropierea lor. Pe fondul emigrației și a natalității reduse, școlile gimnaziale cu efective de elevi scăzute au tendința să se micșoreze în continuare, până în punctul în care, ajungând la sub 300 de elevi, se poate pune problema comasării lor sau chiar, cum s-a tot petrecut în mediul rural în ultimele decenii, a desființării lor. La oraș situația nu este atât de dramatică, iar în capitala țării ea nu a existat aproape niciodată, însă, având în vedere interesul unei școli ,,bune” de a se dilata cantitativ, nu doar de a crește calitativ, se va vorbi în câțiva ani și de unități de învățământ în București care au dispărut pe cale naturală pentru că nu au rezistat competiției calitative și crizei demografice apăsătoare.

În sine, ideea unor școli de calitate versus școli slabe în sistemul de stat ar trebui să pună probleme de echitate socială, de folosire utilă a fondurilor publice și de diferențe majore în realizarea actului educațional, însă decidenții politici nu sunt interesați să rezolve această problemă, observată și analizată în rapoartele Uniunii Europene în cazul educației românești. Școlile private, care au luat avânt în ultima decadă în marile aglomerări urbane, devin din ce în ce mai clar soluția salvatoare pentru părinții middle-class din România. Cei upper middle-class apelează deja cu încredere la învățământul privat de ceva vreme. Acest mecanism de concurență între școlile de stat preuniversitare, exceptând liceele care nu au ciclurile primar și gimnazial organizate la nivelul unității, este creat mai ales prin intermediul vizei de flotant.

Dobândirea vizei de flotant, în schimb, ascunde povești de viață destul de alarmante. Aici ne vom folosi de exemplul experiențelor auzite, nu scrise, pentru că, de-ar fi consemnate într-un proces-verbal al poliției naționale, s-ar scurge și-n mass media, subiectul apărând ca suficient de incitant la prima vedere pentru a atrage atenția, măcar temporar, opiniei publice din România, destul de cusurgie și incisivă până și când lucrurile merg rezonabil sau satisfăcător. Prin urmare, din cele auzite în stânga și în dreapta de la cei implicați direct în actul educațional, sunt cetățeni români, părinți cu drepturi și responsabilități, care își cumpără literalmente găzduirea în scris de la proprietarul unui apartament situat în circumscripția școlii de calitate, mult râvnită. Această practică paralelă implică sume relativ mici, de ordinul sutelor de lei, dar ea este destul de generalizată în contextul discuției legate de școli bune-școli proaste. Că este, de asemenea, vorba de segregare socială la mijloc, în care educația celor cu venituri modeste sau mici se separă de șansă la educație publică a celor cu venituri relativ mari, nimic mai adevărat. Mai sunt îndeajuns de multe situații în care viza de flotant nu este cumpărată cu bani, ci răsplătită sub alte forme pentru că uneori – nu-i așa? – putem să apelăm la un văr, o mătușă, un cumnat, un verișor, un fin care să ne treacă de dragul rudeniei pe viza de flotant. Ce nu face românul pentru binele anticipat al copilului său? Acest obicei al vizei de flotant ca bilet de voie în școlile percepute public ca de calitate este, suntem de acord, mărunțiș sau un mizilic în comparație cu marile probleme sociale și economice cu care ne confruntăm în România, dar, se știe, toate care par greu de cuprins cu mintea pornesc de la lucruri mici în primă fază.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro